Preşedintele Klaus Iohannis şi-a anunţat demisia din funcţie. George Simion: Următorul pas pe linie parlamentară va fi depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva Guvernului Ciolacu, guvern numit de acest preşedinte ilegitim>
Breaza în vremea pandemiei: Am descoperit un scriitor – Anca Popescu
Scriu aceste rânduri în dimineața zilei de 8 august. Este data de naștere a scriitorului Paul Anghel. Pe vremuri, îl priveam de departe cum fumează, dimineața, pe o bancă, din fața blocului nostru. Am vrut să stau de vorbă cu el. Dar m-a refuzat într-o manieră elegantă. Era să scriu „foarte” elegantă, dar am realizat imediat că este un cuvânt care îl enervează pe Maestru care a lansat acest blog.
Paul Anghel mi-a spus: „Dacă aș avea puțin timp, aș scrie o carte poștală mamei mele”. În fața acestui argument m-am retras și am revenit la cărțile sale care, în deceniul nouă din secolul trecut, apăreau în fiecare an câte una.
Apoi am început să fac interviuri cu scriitori. Domnul Ion Cristoiu îmi sugera să îi întreb, printre altele, care este programul de lucru, când scriu efectiv? Așa am aflat de tehnica depășirii blocajul în fața foii albe.
Cei care se ocupă de scris știu bine că dimineața, când te apuci de lucru, în fața foii de hârtie, acum a paginii de document în Word pe calculator, este un blocaj. Care sunt oare primele cuvinte? Pentru a trece rapid peste această întrebare cronofagă, seara nu termini cu finalul unui capitol, ci mai pui câteva rânduri pe o filă nouă. A doua zi, efortul de a intra în mână dispare și câștigi mult timp, dacă repeți mereu acest truc.
Peste patru decenii, nu mai sunt la București, ci la Breaza. Dar, pasiunea mea pentru a cunoaște oameni dedicați scrisului nu a încetat. Așa am dat peste doamna Anca Popescu.
Scrie poezii de calitate, inclusive haiku. Dar este și o prozatoare înzestrată. O să vă fac, pe loc, o demonstrație. Iată câteva rânduri scrise despre Sulina.
Apă – cer – pământ
MOTTO: „Tinerețea dacă ar ști, bătrânețea de-ar putea… ce adevăr profund cuprind aceste vorbe banale.” – Jean Bart în Europolis (1933)
Sulina este locul de unde, dacă ai gustat o data apă din Dunăre, vrei să rămâi, așa se spune. Pentru mine, Sulina reprezintă locul unde mi-ar plăcea să mă mai nasc o dată. Orașul în care a venit pe lume bunica mea și locul din România unde soarele răsare întâia oară.
Mare și Deltă deopotrivă, Sulina este tărâmul unde memoria Dunării se reconstituie mereu la timpul prezent, într-un decor unic, așa cum a fost descris de Jean Bart, în romanul Europolis.
Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost elevul lui Ion Creangă și a scris romanul Europolis, după ce a colindat toate apele lumii, ca ofițer de marină. Romanul a fost ecranizat în 1961 – cu titlul Porto Franco, după un scenariu al regretatului Mihnea Gheorghiu.
Drumul din Tulcea până în Sulina cu o cursă specială, te pune în fața unui spectacol unde, de o parte și de alta a Dunării, rezistă în timp construcții bătute de vânturi și oameni care ființează în ambianța apelor. Toată scena redă ideea conviețuirii mai multor identități naționale de diferite religii, fără început și fără de sfârșit, între apă-cer-pământ.
Orașul vechi, port liber pentru navigatorii diverselor vremuri, îmbină timid amprenta de secol XXI, păstrând farmecul Europolisului descris de Jean Bart.
Ca simbol al Sulinei am ales, nu întâmplător farul. Construit în 1745, farul lumina pe vremuri cu felinare ce funcționau cu ulei de măsline; acum este un muzeu cu piese originale, arme și chiar biroul original al scriitorului care a descris într-un mod atât de personal, freamătul lumii de la capătul cel mai estic al României anilor 1800.
Azi, din turnul farului cel nou, se poate vedea cum apa dulce a Dunării se contopește cu marea, iar viața continuă la infinit, lăsând omul să filozofeze asupra esenței timpului.
Un alt reper al Sulinei este Cimitirul Piraților Comisiei Europene a Dunării (1856), care ascunde povești de iubire nemuritoare. În context, sirenele cu aburi sunau grav atunci când murea un marinar, pe vremuri.
Orașul are un farmec special, clădirile păstrează amprenta timpului, iar viața din jurul apei este fascinantă. Drumul spre mare este aproape ca în trecut, iar plaja sălbatică se așterne în fața noastră însingurată la început de iunie, dar demnă, în fața unui apus fără egal. Din când în când poți zări, ca niște puncte pe tabloul amurgului, bărci de pescari care își termină ziua de muncă și poartă obosiți, dar mândri năvoade cu pești, ca pe un trofeu.
Plimbările pe canalele Dunării ne aștern în față păsări sălbatice care, împreună cu nuferii, colorează cu multă sensibilitate momente cu amintiri de neuitat.
La îngemănarea Dunării cu marea, spectacolul este desăvârșit, apele parcă diluează până și timpul, care aici nu pare să se sfârșească.
***
Plec mai departe să mai găsesc un scriitor.
Comentarii
Lasă un răspuns