Candidatul prezidenţial la frizer

Frizerul m-a vîrît cu ţeasta în chiuvetă, m-a săpunit, m-a spălat, după ce s-a interesat, nespus de amabil, dacă apa e potrivit de caldă şi, după ce, m-a înfăşurat într-un prosop, m-a adus înapoi la ipostaza iniţială, cea de domn. E acum în plină desfăşurare, faza cea mai periculoasă din aventura zisă şi tuns în oraş. Plimbîndu-mi briciul pe ceafă, ca şi cum ar fi căutat locul decapitării dintr-o singură tăietură, sporovăieşte fără oprire. Îşi expune punctele de vedere în chestiunile arzătoare ale scenei politice. Pînă acum, am mai zis şi eu cîte ceva. Nu propriile puncte de vedere şi cu atît mai puţin, replici la cele expuse de frizer, ci interjecţii, mormăieli, jumătate de vorbe: ei, nu! Zău! Îhî! Hm!

Doamne fereşte să-ţi treacă prin cap să-ţi contrazici frizerul în timp ce-ţi drege ţeasta cu foarfecele!

Acum însă tac chitic. Un sunet nu scot. În faza briciului e de recomandat să nu deschizi gura nici măcar să tuşeşti şi să nu te mişti pe scaun nici măcar un centimetru, ba chiar, dacă s-ar putea, nici să răsufli. Întreaga-ţi fiinţă trebuie să se încordeze în aşteptarea unui moment posibil. Cel în care va trebui să ţîşneşti în sus, ţinîndu-ţi cu o mînă capul desprins pe jumătate din gîtul retezat cu briciul, cu cealaltă formînd numărul Salvării.

Cînd va trece la penultima operaţie a procesului – arătatul proaspetei tunsori în oglindă –, ultima fiind întinsul palmei după bacşiş, ai timp berechet să vorbeşti şi tu. Astfel că-l ascult fără să crîcnesc declarînd cu voce tare, fără nici o grijă din partea SPP-ului, că l-ar împuşca pe primul-ministru.
Dacă ar putea, desigur.

Aruncînd o privire în oglindă, remarc pe peretele opus portretul electoral al candidatului Opoziţiei.
N-are de ce să se plîngă.

A fost vîrît între fotografiile a două starlete goale puşcă. Cea din dreapta se uită languros la stingătorul de incendiu al Frizeriei. Cealaltă se uită la Candidatul Opoziţiei. Cu fundul, desigur.

Sub oglindă, rezemat de perete, un alt portret:
Candidatul partidului de guvernămînt. Singur-singurel.

De pe scaunul de alături încearcă să intre în vorbă cu mine un bărbat la vreo 50 de ani. În costum închis la culoare. O batistă de mire i se iţeşte din buzunarul de la piept. Are un aer de avocat interbelic, specializat în divorţuri de familii bune. Reuşeşte pînă la urmă un contact cu subsemnatul. Pricep că e candidat la Preşedinţia României. În care scop şi-a făcut o carte de vizită. Şi-a trecut pe ea:

Candidat la Preşedinţia României.
Ştiu asta, deoarece reuşesc s-o citesc.
După ce scap de clăbucul din ochi, desigur.