Caragiale parodiază Chemările la ieșirea în stradă

Mofturi geniale. Citez din Wikipedia:

„Moftul român a fost o revistă umoristică înființată de Ion Luca Caragiale în ianuarie 1893, după ce acesta se retrăsese din ziaristică de la sfîrșitul anului 1889. Publicația era subintitulată ironic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspîndirea științelor oculte în Dacia Traiană”. În ea au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schițe caragialiene. Începînd cu numărul 11 a devenit ilustrată, publicînd și caricaturi. Revista a apărut, cu unele întreruperi, pînă în anul 1902.

Printre colaboratorii ei s-au numărat Dimitrie Teleor, E. Gîrleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Al. Cazaban.
Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la București.”

Multe texte din revistă sînt nesemnate. Nu știu dacă textul de mai jos a fost identificat de iscoditorii operei lui Caragiale ca aparținînd marelui satiric. Eu cred însă că l-a întocmit Caragiale. Fie și pentru că invocă așa zisele ieșiri în stradă ale bucureștenilor din perioada Carol I, presupuse a fi precum Rivuluția lui Conu Leonida. A apărut în Moftul Român, an I, nr. 14, 1893:

„CETĂŢENI AI CAPITALEI !!
Momentele sunt grele !

Dacă nişte simple momente sunt atît de grele, vă puteţi închipui ce greutăţi trebue să aibă ceasurile şi, dacă ceasurile trag atîta la cîntar, ce să mai spunem despre zile ! Ei bine patru ore adică (4) ne mai despart de

BALUL MASCAT
AL
SOCIETĂŢEI PRESEI

Care va avea loc, în
MAREA SALĂ A BĂILOR EFORIEI
ASTĂ-SEARĂ SÎMBĂTĂ LA 13 MARTIE 1893.

Cetăţeni ai capitalei ! voi care aţi făcut pe 1848, pe 59, pe 60, pe 61, pe 63, pe 64, pe 65, voi care aţi făcut pe 69, etc., etc., etc., pînă în 1893 nu vă puteţi teme de punctul Judei. Căci ziua aleasă de SOCIETATEA PRESEI, mai înainte de a fi ziua de 13 Martie, este ziua SÎMBETEI – ceea-ce nu însemnează că presa poartă sîmbetele – dar ziua după care vine Duminică.

Bună zi, drept să vă spun, cetăţeni !
Aşa dar, ne-am înţeles.

SÎMBĂTĂ LA 13 MARTIE
Mare întrunire publică (dar cu plată) la BĂILE EFORIEI

UN MARE PREMIU
Se oferă aceluia sau aceleia care nu va rîde timp de 10 minute.
O comisiune specială va supraveghia pe toţi cetăţenii pentru ca nimeni să nu rîză pe înfundate şi pentru ca să nu mijlocească trageri pe sfoară.
Destul s’a strigat în această ţară: JOS MASCA ! Momentul a sosit ca presa să exclame în unanimitate şi ca un singur om MASCA SUS!

COMITETUL

N.B. – Presa, care combate toate hatîrurile, a comis unul în folosul D-voastră. Pentru ca toate PUNGILE din Capitală să poată asista la acest bal, s’au dat de o parte 4 loji benoare şi 10 loji de rang I cari se vor vinde d-lor militari de toate gradele, d-lor funcţionari de toate soiurile şi d-lor membrii ai Societăţii, cele d’întîiu cu cîte 40 LEI, ÎN LOC DE 70, şi cele d’al doilea cu cîte 25 LEI ÎN LOC DE 40.”

*

Efectele inteligenței. Pentru R. M. Albérès, în Métamorphoses du roman, Albin Michel, 1966, amestecul și glisarea epocilor, altfel spus, bruierea cronologiei, sînt simpliste la Gide și Huxley.
Romanul Orb prin Gaza, de exemplu, are artificialitatea unui joc de cărți:

„Procedeul lui Huxley era simplist: a prezenta într-o ordine aparent orbitară, ca un joc de cărți, încețoșat, ca o colecție de fotografii delăsate, diverse episoade ale unei vieți umane legate de alte vieți. 1933, 1902, 1912 etc. În același timp, Huxley introduce aici o anume abilitate, cu rapeluri și corespondențe ce permit, odată admis procedeul, de a înainta în lectura cărții fără a fi total dezorientat, și fără a resimți impresia de absurditate sau de încețoșat.
Tocmai acest efect de încețoșat diferențiază de jocurile de spirit ale lui Huxley un număr de romane ale lui Faulkner, care este aproape contemporanul său”.

R. M. Albérès, specialistul în formula modernă a romanului, nu e un specialist și în psihologia creației. Pentru că el nu merge mai departe cu explicarea situației. Diferența dintre Gide, Huxley, pe de-o parte, și Proust, Faulkner, pe de alta, e diferența dintre scriitorul inteligent și scriitorul din instinct. Surprinzătoarele structuri ale romanelor lui Gide și Huxley sînt simple efecte ale inteligenței. În fapt, cei doi sînt scriitori tradiționali. Întreaga lor personalitate îi îndeamnă să scrie ca Balzac. Dar, oameni hiperinteligenți și totodată atenți la modele literare, ei știu că nu se mai poate scrie ca Balzac. De aici inventarea unor noi structuri, moderne, inteligent alese, dar mereu subminate de îngrijorarea – cu sursa în educația lor tradiționalistă – că lectorul ar putea să nu înțeleagă. Structurile aiuritoare ale lui Prust, Faulkner sînt de sorginte organică. Respectivii scriu așa, pentru că nu pot scrie altfel. La Gide și Huxley, mai întîi a fost structura și apoi conținutul. La Proust și Faulkner, mai întîi a fost conținutul și apoi, ca efect secundar, structura modernă. Aceasta n-au înțeles-o mii de imitatori ai celor doi. Structura prozei nu se imită, nu se împrumută. Ea se naște fatal, dintr-o necesitate interioară, ca efect al dramei că autorul numai așa poate să scrie și nu altfel.