Cărți gen Cum să te măriți cu un miliardar frumos și curat la suflet

Bogățiile care au atras. The Last Great Siege. 1453 de Roger Crowley e varianta electronică a cărții tipărite în 2005, la Hachette Books, sub titlul 1453: The Holy War for Constantinople and the Clash of Islam and the West. Titlul variantei pe hîrtie corespunde conținutului mult mai mult decît cel al variantei electronice. Paginile citite de mine pînă acum de pe Kindle mă conving că e o tentativă de a înfățișa Cucerirea Constantinopolului ca ținta unui jihad de secole. Orașul e rîvnit de islamici (la început au fost arabii) ca o misiune religioasă dată de Alah. Nu exclud ca pînă la Mehmet așa să fi fost. Numai că Asediul din 1453 a stat sub semnul ambițiilor lui Mehmet de a fi un nou Alexandru Macedon. În El Fetih, filmul de propagandă erdoganistă despre Asediu, e o secvență în care Sultanul e încurajat să nu renunțe la Operațiune de un derviș musulman. Tot în film discursul lui Mehmet din seara lui 28 mai 1453, adresat armatei înaintea asaltului final, e axat pe misiunea religioasă.

Istoria spune însă altceva. Și anume că Sultanul le făgăduiește otomanilor trei zile de jaf dacă pătrund în Constantinopol. Dacă ar fi fost vorba de Edirne mi-e greu să cred că turcii s-ar fi lăsat masacrați la gîndul că vor da, dincolo de ziduri, peste bogății fabuloase, sclavi pe care să-i tîrască în tîrguri, muieri mai interesante decît turcoaicele lăsate acasă. Constantinopolul e însă altceva. Imaginea Orașului s-a răspîndit printre barbarii din jur, pînă departe, ca un incomensurabil depozit de bogății. La această imagine a contribuit și contribuie și Zidul. Prin toate notele sale, Zidul e primul semn exterior al trufiei bizantine. La ivirea Zidului, orice amărît din Evul Mediu își imagina dincolo de el tezaure suprapuse. Nu numai prin măreție, dar și prin simpla existență, Zidul a făcut să înflorească legendele despre bogățiile din Constantinopol. Azi noapte, înainte de a pica în somn, am citit paginile despre Jihadul islamic numit Cucerirea Constantinopolului. Și mi-a trecut prin cap ideea că la fel se întîmplă acum și cu Occidentul. Dincolo de zidurile întruchipate de controalele de frontieră stau barbarii, care jinduiesc la viața bogată din interiorul Occidentului. Și dacă nu pot pătrunde în Marele Constantinopol care e Occidentul luminat prin asaltul final al unui asediu, barbarii încearcă să se strecoare în chip ilegal, ca imigranți.

*

Un nume uitat. O tipă de la BAR mi-a adus un caiet cu coperți negre, despre care ea susține că e un jurnal din anii 1944-1947 al lui Delafras. Știu din auzite de editorul Delafras. Caut pe Wikipedia și aflu următoarele: Petre Georgescu-Delafras (1885-1963, București) tipograf, editor și scriitor român. Fondator al editurii Cugetarea. A întreprins lucrări de tehnică tipografică, a scris romane autobiografice sau cu tematică socială („Cum am cucerit viața”, „Întărirea și ridicarea neamului”). Alte articole mă trimit la reeditarea postdecembristă a cărții Cum am cucerit viața. (În 2014, de editura Curtea Veche) Prima ediție a apărut în 1939 și are valoarea unei broșuri gen Cum să te măriți cu un multimiliardar frumos și curat la suflet. Autorul istorisește cum a cucerit viața, convins că oferă altora un manual de parvenire în viață. Datele de enciclopedie spun că a murit în 1963. Asta înseamnă posibilitatea de a-și fi scris un jurnal despre perioada de început a comunizării.

De verificat.
Nu m-aș arunca pe loc în aventura de a-l edita.

*

Din publicistica lui Arghezi. Geniul sarcastic al lui Arghezi, pus la lucru în abordarea presei și a culturii:

„Tonul cu care se narează domnul Dragomirescu e cît se poate de avantajos. Fericit bărbat! Nici o îndoială nu-l turbură, niciodată gîndul că s-ar putea să nu știe ce spune, că spune pe dos sau nu spune nimic, nu-i atinge seninătatea. Te crezi în fața unui patron, plin de sănătate, așezat la masă, care mănîncă, mănîncă, liniștit, zîmbind la farfuriile goale. Din cînd în cînd își desface degetul cel mare de pe lingură, și-l întoarce spre pieptul său și zice: «Eu…» Un titlu incontestabil și vrednic de pizmuit la domnul Dragomirescu e, negreșit, admirabila lui încredere în sineși.” (T. Arghezi, „Convorbiri critice”, în Viața socială, an II, nr. 1, ianuarie 1911)

„Neajungînd să pricep de ce această revistă iese, ba, ce-i mai mult, cu o regularitate înspăimîntătoare, am căutat să înțeleg măcar de ce ea se numește cu atîta preciziune «Ramuri» și de ce nu altfel, cu alt cuvînt, cu oricare, ca de pildă, Nasturi, Găuri, Urechi… ca să respectăm inexplicabilul plural. Mi-am zis că titlul acesta n-a fost ales de florile mărului, deși, în definitiv, pe ramuri dau și ele, și că o legătură între el și o idee tainică trebuie să existe. Ei bine, care? Apariția acestei reviste se cade să fie justificată. De ce fel de ramuri e vorba? Se pomenește, e adevărat, o plantă cu un nume chiar literar, de spanac, și ale cărei analogii răspund cu simpatie în paginile revistei, însă nu cunoaștem să aibă ramuri, ca la Craiova. Sau este o aluzie specială la coarnele cerbilor? Sau ce e?” (T. Arghezi, „Ramuri”, în Viața socială, nr. 1, ianuarie 1911).

„Viață lipsită de orice pornire în afară și chiar de orice romantism, în care iubirea ajunge un fel de obicei, un procedeu casnic, ca măturatul pe jos.” (Tudor Argehzi, „Ramuri”, în Viața socială, an II, nr. 2, februarie 1911)