Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia cu 87,97 la sută

Ce pot și ce nu pot vaccinurile

Aș fi vrut să vă pot spune mai multe despre vaccinurile care urmează să inunde piața și să facă diferența între a fi și a nu fi… vaccinat. Să vă pot spori încrederea în protecția promisă de ele și să vă înlătur temerile cu privire la riscuri. Cu alte cuvinte, să ușurez luarea deciziilor. Dar, mă tem că la ora actuală nimeni nu poate face asta, nici măcar producătorii. Fiindcă lipsește ceva ce nu poate fi înlocuit de nimeni aici și acum: timpul. Nu mă refer la timpul necesar pentru producerea vaccinurilor – care, datorită tehnologiei, poate fi scurtat considerabil –, ci la acela de care e nevoie pentru a urmări efectele pe termen mediu și mai îndelungat. Sunt necesari câțiva ani pentru a ne putea edifica oarecum. Nu numai în privința eficacității vaccinurilor, ci și în privința duratei imunității create, precum și a posibilității ca persoana vaccinată poate da virusul mai departe sau nu. Așadar, deocamdată trebuie să așezăm în balanță alte două mărimi: riscul de a ne îmbolnăvi și de a suferi de complicațiile bolii numite Covid-19 și riscul acceptării unui experiment, oarecum inedit, și al asumării consecințelor, mai mult sau mai puțin previzibile.

Am să recurg la o „poveste” adevărată despre alte tipuri și forme de vaccinări, despre efectele miraculoase ale unora și despre imposibilitatea altora de a stăvili răspândirea unor patogeni capabili de schimbări continui. Cele mai multe cărți de istoria medicinei menționează anul 1796 drept startul operațiunilor de imunizare, inițiate de medicul englez Edward Jenner. Dacă ne îndreptăm, însă, privirile mult mai departe în trecut și mult mai spre est, aflăm că vechii chinezi cunoșteau și practicau deja procedura variolizării (variolei artificiale) de peste trei mii de ani. Întâmplare sau nu: ambele demersuri încercau să prevină aceeași boală cumplită care ucidea o treime (în cazurile severe până la 90%) dintre victime, majoritatea copii, supraviețuitorii având și ei de luptat cu sechele majore. Este vorba de variolă sau vărsatul negru, în forma gravă. Și această boală se transmite pe calea aerului și prin contact direct, ca și SARS-CoV-2, și se presupune că în primii 80 de ani ai secolului trecut a costat viața a cel puțin 300 de milioane de oameni, deși vaccinul exista.

Cum de le-a venit oamenilor ideea „vaccinării”? A plecat de la o simplă observație: Cei trecuți prin boală nu se mai îmbolnăveau a doua oară, așa că puteau îngriji bolnavii fără probleme. Tehnica prin care se făcea acel vaccin antic ne-ar face astăzi – în epoca măștilor, dezinfectanților și a sterilizării – părul măciucă: se recoltau pur și simplu fie secreție din pustule, fie crustele de pe pielea celor care supraviețuiseră bolii. Aceste materiale care conțineau virusuri vii se aplicau apoi pe pielea ușor scrijelită (scarificată) a persoanelor sănătoase sau erau transformate în pulbere și inhalate de acestea. Procedeul se numește inoculare. Cei născuți înainte de anii 1980 își mai amintesc, poate, de un mic pistol de vaccinare cu care se aplicau tot virusuri vii, dar mult atenuate. Aplicarea era urmată de inflamație locală puternică și lăsa apoi o cicatrice vizibilă tot restul vieții.

Edward Jenner are meritul de a fi folosit un tip de virus mai slab, înrudit cu cel uman, unul care producea o boală asemănătoare, dar mult mai ușoară la vaci și la îngrijitorii (mulgătorii) bovinelor – de unde și numele de vacca (lat. „vacă”), transformat mai târziu în vaccinia („virusul din vaccin”) și respectiv „vaccinare”. Se diminua astfel semnificativ riscul îmbolnăvirilor, uneori severe, ale persoanelor variolizate, îmbolnăviri soldate cu deces în 2-3% din cazuri. Nu mai apăreau forme severe de boală, ci doar unele simple, din care persoana vaccinată ieșea imunizată, adică rezistentă la boala cu virusul „adevărat”. A urmat o perioadă foarte controversată, cu mulți susținători și adversari ai vaccinării, care totuși s-a impus, în special pentru că riscul era imens și pagubele aduse de maladie erau foarte mari. Napoleon și-a vaccinat trupele în 1807, multe țări europene au introdus pe rând vaccinul, milioane de oameni l-au primit de bună voie sau obligați de legislație. Ce ar fi putut fi mai convingător pentru autorități și populație decât reducerea la o zecime a numărului de morți în doar cinci ani?

În 1958, OMS a luat în calcul, pentru prima dată, eradicarea acelui flagel și a trecut la fapte în 1967 – prin „fapte” înțelegându-se programe stricte de vaccinare a întregii populații sau măcar a unui procent de cel puțin 95%, astfel încât virusul să nu se mai poată răspândi de la o persoană la alta. Procentul s-a dovedit pe alocuri insuficient, astfel încât vaccinul a trebuit completat cu izolarea bolnavilor și a persoanelor de contact sau cu noi vaccinări. Dar, într-un final, strădaniile au dat roade: în 26 octombrie 1977, undeva într-un spital din Somalia, s-a înregistrat ultimul pacient cu variolă. În 8 mai 1980, OMS a declarat boala eradicată. Singura până acum. Până astăzi nimeni nu a mai „întâlnit” virusul variolei, cu excepția cercetătorilor din câteva (oficial două) mari laboratoare din lume. Nici vaccinul nu se mai aplică de atunci. Virusul a rămas însă în continuare pe lista „armelor biologice”.

Odată cu Louis Pasteur, Paul Ehrlich, Emil von Behring, Robert Koch și mulți, mulți alții s-a deschis era vaccinurilor și a imunizărilor împotriva multor boli infecțioase, unele cu o letalitate de 100% (cum e cazul turbării). Deși nu se cunoșteau și nu puteau fi explicate în detaliu fenomenele care aveau loc la nivel microscopic și celular în organismul uman, lumea a răsuflat de mai multe ori ușurată atunci când nu mai murea fiecare al doilea sau al treilea copil de difterie („îngerul care sugruma copiii”), o moarte care avea loc în chinuri groaznice, prin sufocare. A răsuflat ușurată și atunci când copiii scăpau de urmările schilodirilor pe viață pe care le dădea paralizia infantilă. În RDG, la patru ani de la implementarea vaccinului, numărul îmbolnăvirilor de poliomielită se redusese cu 99%. Toate aceste miracole aveau la bază imunitatea și se petreceau prin stimularea și răspunsul adecvat la stimuli al sistemului de apărare din dotare.

Dar ce sunt de fapt vaccinurile și cum acționează ele? Și cum se face că, deși există atât de multe vaccinuri, nu s-a mai reușit eradicarea niciunei alte boli? În primul rând, nu pot fi eradicate decât acele boli care se transmit exclusiv de la om la om. Dacă în lanțul transmiterii intervine și un animal, șansele scad considerabil. Dar nu doar atunci scad șansele, ci și dacă agentul patogen – virus sau bacterie – obișnuiește să sufere transformări (mutații) și să-și schimbe într-atât înfățișarea încât ceea ce a realizat vaccinul în corp să devină impracticabil și inutil.

Există vaccinuri vii, altele inactivate, altele cu anatoxine. Aceste denumiri se referă la materialul pe care-l folosim pentru a „asmuți” sistemul imunitar și a-l pune la lucru, și anume la fabricarea de arme specifice împotriva acelor dușmani conținuți în vaccinuri. În principiu, nu facem altceva decât făceau vechii chinezi cu variolizarea, doar că lucrăm mai atent din punct de vedere igienic și cunoaștem patogenul în cel mai mic detaliu. Această cunoaștere detaliată ne-a făcut să înțelegem că, uneori, pentru a stârni apărarea este nevoie de microorganismul întreg și viabil, în nici un caz însă puternic, ci mult atenuat. Slăbirea puterii agentului din serul vaccinal este condiția sine qua non pentru a nu declanșa, la rândul său, boli adevărate, așa cum nu rareori se întâmpla la variolizare. Agentul era atenuat oarecum și acolo, fiindcă se aplicau fie virusurile de la boala vacilor, mult mai slabe, fie acelea din pustulele pacienților trecuți prin boală, deci variante deja „slăbite” de sistemul imunitar care a luptat cu ele. Astfel de vaccinuri cu patogeni vii sunt cele făcute să ne apere de bolile copilăriei – rujeola, rubeola, varicela – sau de tuberculoză.

Vaccinurile inactivate se folosesc de microorganisme ucise în prealabil prin diverse proceduri (de pildă cu formol). Așa se procedează cu virusul turbării. Tot așa și vaccinurile împotriva hepatitei A sau poliomielitei. Cu timpul, cercetarea a arătat că nu întotdeauna este nevoie de agentul patogen întreg, ci sunt suficiente anumite fragmente din acesta (cum e cazul cu virusul gripal sau cel al hepatitei B) pentru a trage semnalul de alarmă și a pune la treabă sistemul imunitar. Vaccinurile toxoide au la bază nu agenții patogeni, ci otrăvurile produse de aceștia, așa-numitele „toxine”, fiindcă ele sunt acelea care provoacă, de fapt, forme grave ale bolii și decese – difteria și tetanosul sunt exemplele cele mai cunoscute. Firește că și acele toxine sunt atenuate fizic sau chimic înainte de a fi introduse în corp.

De câțiva ani tehnologia a dezvoltat o nouă idee – una împrumutată de la modul de acțiune al virusurilor în organism. Pentru cei care au uitat: virusurile sunt paraziți celulari compuși din ARN sau ADN și un înveliș proteic, uneori lipidic, și care au drept scop trișarea celulei gazdă, pe care o „conving” să treacă la producerea de particule virale, dând astfel o mână de ajutor înmulțirii… virusului. Vaccinurile pe bază genetică introduc în organism exact acele fragmente de gene virale codificatoare de proteine (numite și antigene) virale, antigene pe care le va produce chiar celula umană in vivo (pe viu), expunându-le apoi spre prezentare celulelor imune. E ca și cum s-ar introduce rețeta unui preparat în celulă, iar aceasta ar începe să lucreze conform. Dar cum ajung ele să pătrundă în celula umană dacă nici măcar nu sunt virusuri întregi? Sunt ajutate de vehicule, fie sub forma altor virusuri „inofensive” (vaccinul anti-Ebola), fie de nanoparticule lipidice, care datorită sarcinii electrice pozitive sunt „înghițite” de membrana celulară (încărcată negativ) cu tot cu ARN (vaccinul anti-Covid), fie în plasmidele (ADN-ul circular) unor bacterii (până acum doar în medicina veterinară; în lucru și pentru Covid). Teoretic, după ce și-a făcut treaba, mARN-ul e eliminat din corp. Oricum e foarte instabil (de unde și condițiile de păstrare și transport), astfel că in vivo vorbim de maximum 2 săptămâni. Marele avantaj propagat pentru acest tip de vaccin este posibilitatea de a activa ambele forme de imunitate antivirală: umorală și celulară.

Fiecare dintre aceste particule introduse în corp prin vaccinare reprezintă pentru organism ceva străin. Celulele locale ale sistemului de apărare, antrenate să le descopere de îndată ce depășesc barierele anatomice (pielea și mucoasele), intră în funcțiune și alertează o mulțime de alte celule, organe și funcții, care conlucrează la producerea de armament pentru înlăturarea sau neutralizarea inamicului. Agenții din vaccinurile vii urmează să se multiplice la locul inoculării înainte de a atrage atenția sistemului de apărare. Unele sunt injectate sub piele, altele administrate pe cale orală, altele intranazal.

Oricum ar fi, la marea majoritate a vaccinaților rezultatul este același: în urma confruntării, celulele imune produc niște proteine numite anticorpi sau se activează ele însele, urmând ca după două, trei săptămâni să fie capabile să recunoască și să atace adevăratul intrus. La o viitoare expunere la patogenul respectiv, atacul se declanșează imediat, așa că intrusul nu mai are timp să producă boala. Firește că cea mai mare eficacitate o au vaccinurile vii, care – cel puțin teoretic – fac ca imunizarea să dureze o viață întreagă, pe când majoritatea celorlalte necesită repetări, cu scopul de a-i aminti sistemului imunitar de funcția de apărare specifică. Reversul medaliei: în cele vii microorganismele se pot multiplica excesiv, declanșând uneori forme de boală.

Dar au vaccinurile doar efecte favorabile? Dacă ar fi așa, ar mai exista atâția sceptici sau chiar adversari înfocați ai acestora? Unde se află adevărul? Ca de obicei, în ambele tabere, deși, în cazul bolilor grave, balanța înclină puternic de partea susținătorilor vaccinurilor. Firește că acolo unde există acțiune există și reacțiune. Uneori apar reacții adverse de tip alergic, alteori se dezvoltă boala, iar în cazuri extrem de rare apar chiar complicații severe. Tocmai de aceea, la luarea deciziilor pro sau contra, trebuie cântărite riscurile despre care vorbeam.

Cu toate acestea, medicina și tehnologia nu au reușit întotdeauna să atingă obiectivele propuse în privința vaccinării. Nu a reușit de pildă eradicarea bolilor acolo unde, teoretic, eliminarea acestora ar fi fost posibilă, fiindcă pe parcurs au intervenit fie scepticismul oamenilor și refuzul vaccinării, fie regimuri totalitare care au împiedicat atingerea cotei imunizării colective, fie dezvoltarea unor mutații ale agenților patogeni (care se apără și ei, la rândul lor, tocmai prin aceste mutații). Împotriva mutațiilor suferite de virusul gripal luptăm prin tentativa de a ne adapta anual tipul de vaccin la eventualele modificări virale. Împotriva mutațiilor virusului hepatitei C sau HIV nu s-a descoperit încă un remediu, motiv pentru care nu există nici până astăzi un vaccin. La vaccinul BCG, care la început promitea prevenția tuberculozei, s-a renunțat în mai toate țările industrializate și cu o prevalență redusă a bolii, deoarece s-a dovedit că acesta nu corespunde așteptărilor.

Spuneam mai sus că nu pot fi eradicate decât maladiile cu transmitere exclusiv umană. Nu este cazul gripei, al turbării, al malariei, febrei galbene, al virusurilor West Nile sau Ebola și nici al Corona. Ce aduce „nou” vaccinul anti-Covid este utilizarea unui fragment de material genetic viral în locul virusurilor întregi sau al unor segmente care provin din învelișurile acestora. Și, ca orice noutate, face subiectul și obiectul dezbaterilor fierbinți la toate nivelurile. Singurul vaccin produs până acum pe un principiu oarecum asemănător (material genetic viral introdus în corp cu ajutorul unor vectori) este cel anti-Ebola. După cum spuneam, argumentele și contraargumentele trebuie cântărite bine înainte de a le rosti, dar și înainte de a ne vaccina.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „Ce pot și ce nu pot vaccinurile”

  • Dragi cititori,

    tocmai am citit comentariile unui prof. de epidemiologie la Univ. din Basel: Se pare că vaccinul nu ar avea eficacitatea promisă la toate grupele de vărstă, nereușind de pildă să împiedice îmbolnăvirile grave și internările în spital la seniori, așa cum nici vaccinul gripal nu o face. Și era de așteptat să fie așa. Cu toții știm că persoanele în vârstă au o imunitate mai redusă și mai lentă. Oricum grupele de studii nu au inclus un nr. reprezentativ de vârstnici.

    Și încă ceva: nu știu dacă vom mai avea ocazia să aflăm finalul studiilor (erau programate să dureze doi ani!), fiindcă firmele producătoare au trimis imediat după aprobarea vaccinului (una dintre ele chiar înainte de aprobare) o scrisoare la toți participanții din grupul placebo, oferindu-le vaccinarea dacă doresc. Din motive etice. Așa că nu vom mai putea beneficia de un studiu randomizat, controlat placebo și dublu-orb, așa cum ar fi corect pentru a afla de ex reacțiile adverse și efectele secundare.
    https://www.infosperber.ch/gesundheit/public-health/impfangaben-des-bag-zum-schutz-von-betagten-auf-wackliger-basis/

    Viitorul ne va aduce și adevărul. Să sperăm!

    • Stiti ce este trist? Ca medicii virusologi si ceilalti medici, plus medicii care lucreaza în cercetare se contrazic prea mult între ei, iar efectul are repercursiuni asupra restului populatiei. Traim timpuri cumplite si din acest punct de vedere.
      Daca o sa caut pe internet parerile despre articolul de mai sus ale unor medici, poate chiar personalitati din lumea medicala, o sa gasesc cu siguranta prea multe pareri autorizate pro si contra, s-a mai întâmplat… Se întâmpla lucruri împotriva firii si daca se continua în felul acesta, nu se poate ajunge la bine.
      Multumesc pentru articol.

  • Nici medicii „specialisti” ai Romaniei, Gheorghita, Mahler, Tincu, Craiu, Rafila, nu recomanda vaccinarea, ci doar. „eu ma vaccinez”. Nu cred ca un medic poate emite in scris o prescriptie medicala pentru un vaccin recomandat si autorizat conditionat, aflat in testare pana la 31 august 2021.

    • În textul meu nu era vorba despre o prescriptie (fara „în scris”), ci despre un sfat pe care fiecare pacient este obisnuit sa îl ceara medicului sau si în afara prescriptiei.

  • În Franta, le médecin traitant (un fel de medic de familie) acorda o consultatie pre-vaccin fiecarui pacient, în timpul careia este pus într-o situatie ingrata: trebuie sa-l informeze pe cel care urmeaza sa se vaccineze, sau sa nu se vaccineze, despre caracteristicile vaccinului anti-Covid-19, caracteristici pe care nu le cunoaste nici el, decât în mica masura. Inevitabil, la sfârsitul consultatiei, fiecare pacient îl întreaba pe medic daca el îi recomanda vaccinarea. Consultatia aceasta este o mare greseala, cei care au decis nu s-au gândit o clipa la medicul pentru care este foarte greu sa aleaga ce conduita sa adopte.
    .
    Steliana Huhulescu, este un mare câstig pentru cristoiublog ca va are ca invitata, felicitari si pentru acest articol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *