Ce s-a întâmplat, de fapt? (partea I)

Am citit ros de curiozitate interviul acordat de Virgil Măgureanu neobositei  scormonitoare în măruntaiele trecutului nostru imediat, Lavinia Betea[1], conștient că „șefii serviciilor de informații au fost totdeauna urâți și detestați”, motiv pentru care „contra lor s-a pus în istorie cea mai mare prigoană.”[2] O curiozitate justificată, recunosc,  și prin calitatea de „martor angajat”[3], într-un „timp de fractură istorică”[4],  al mărturisitorului, aflat acum, bănuiesc, la vârsta deplinei sincerități. Din nefericire, meșteșugul  întrebărilor  adresate, elaborate și documentate cu acribie, nu l-a înduplecat pe interlocutor să ridice decât timid cortina de pe o serie de evenimente încă nelămurite sau de pe soclul unor personaje contestabile ale ultimei jumătăți de veac românesc.

Nicio iluminare cu privire la revoluție,  negată vehement de primul director al Serviciului Român de Informații, care o denumește ba rebeliune, ba dezordine, dar se ferește să ne scoată din ceața ce  ne-a acoperit văzul  din 1989 încoace… Deși ex-jurnalista îl  provoacă abil, povestind că în zilele  acelea teribile, la Arad, în gloata ieșită în stradă se agita și „un bărbat cu barbă care purta o pancartă pe care scria «Sora mea a fost ucisă la Timișoara». Focaliza toate privirile. Am fost gazetar, colegii mei şi eu am scris şi ne-am documentat despre acele evenimente dar n-am aflat identitatea acelui protestatar, nici cine-a fost acea soră moartă… În mod cert au fost niște oameni pregătiți să sensibilizeze și să incite mulțimea…”  Geaba însă, dinspre partenerul de dialog  doar vagi  apropouri și atât…  De pildă, „rușii…  O bună parte din ’90 au stat aici. Cei  care făcuseră ceea ce făcuseră și  cu victimele și cu dezordinele.(…) Toate sunt descrise în raportul preliminar.(…) Ei aveau niște baze, nişte locuri în care se consolidaseră. Și guvernul român chiar a trebuit să ia poziţie în legătură cu plecarea lor atunci. Dar după aceea i-am recontactat și le-am pus în vedere – vedeţi că voi sunteţi la rând. Am spus asta la Moscova chiar  unui personaj de acolo numit Kriucikov. (…) Îmi pare rău dar peste tot unde au fost elemente de dezordine, de împușcături, de violenţă, peste tot au fost implicaţi și reprezentanți, să-i spunem, ai regimului sovietic de atunci.” Nimic concret, ioc date, în ciuda  celor trei decenii scurse în van… O relatare seacă, defel deosebită de, să zicem, remarca unui om simplu, ca Mircea  Tutovan, cândva voleibalist faimos pe plaiurile valahe: „Revoluția  m-a prins la Bistrița.  Fusesem la Tihuța în pregătire și când am ieșit afară era plin de ruși. Cârciumarul meu mi-a zis direct: «Nu ne prinde anul nou cu Ceaușescu!». Eu am crezut că mi-a băgat-o să mă verifice. Noi n-am avut nicio armă, ni le-au luat pe toate și le-au închis sub cheie.”[5] În acest context sălciu, se ivește o dezvăluire mai acătării: „Într-o plafonieră din locul unde este acum Policlinica de pe strada Roma existau nişte filme. Fusesem sesizat că filmele acestea, puse de către Unitatea 110 Anti KGB, se găsesc acolo în scafa de la plafonieră. Omul care ne-a informat era un locotenent colonel, Vasile Lupu. Ne-am dus, am luat documentele şi de aici discuția. «Și ce aţi făcut cu ele?» m-a întrebat Stoenescu. «Păi, le-am dat lui Mihai Stan», care mă însoțea într-adevăr. Eu nu le-am ţinut în mână nici cinci minute. În momentul când ele au fost scoase din plafonieră, i le-am dat lui  Mihai Stan. Pentru că toate acele documente el ştia unde să le dea, la care unitate…”  Cum care Mihai Stan? Sigur vă iscodiți memoria! Țineți-vă strașnic, Mihai Stan e cel care, după înlăturarea „din funcţie în urma afacerii Berevoiești, a fost numit  şef al Direcţiei Relaţii Internaţionale din Fondul Proprietății Private. A fost reactivat și numit şeful Centrului de Documentare Operativă al Serviciului de Protecție și Pază. A fost și de aici înlăturat pe fondul scandalului «Țigareta II». În final a devenit director  general al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România.” Ha, ha, ha, cine ne apăra drepturile și libertățile! Nu că s-ar fi modificat ceva mai apoi… Și, totuși, pe unde or fi ajuns microfilmele respective? Deh, eterna și fascinanta Românie… Altcumva, fiindcă de-a pururea vor fi  două tabere, o rotativă a asupritorilor străini, „cu americanii s-a întâmplat așa. Ei s-au considerat la București,  deja din anul ’90, drept puterea noastră tutelară. Și relaţiile cu serviciile americane s-au purtat totdeaună prin intermediul consilierului  însărcinat cu probleme  speciale de la ambasada SUA. Ei n-au cerut vreodată, dar s-au implicat din capul locului şi este bine că s-au implicat, în încercările noastre de reformare în sens democratic al SRI.”  Oare? Dar cum să-i ponegrești pe ocupanții actuali?

Și comparațiile între cei doi cotropitori  mondiali sunt inevitabile… De exemplu: „Ar fi poate momentul să spun cât de mult «s-a bucurat» KGB-ul când a văzut că încet, încet ne punem pe picioare. Ce interes ar avea şi Rusia, dar  şi Ungaria, dar și Bulgaria – care niciodată n-a venit…? Singurii care au venit şi s-au îmbătat ca porcii la întâlnire au fost ucrainenii. Care ne-au chemat la Cernăuţi unde ne-am dus cu multă plăcere  şi s-au îmbătat criţă. Le-am spus ăstora cu care eram «să vă fie ruşine că m-aţi adus la aşa ceva». În asemenea ocazii nici nu miroseam, cum să pun în gură? Şi umblam cu ei beți după mine că m-au condus până am trecut granița înapoi şi se uitau ofițerii români care totuşi mă respectau… să mă vadă cu o bandă din ăștia… și când au văzut cum îi privim cu toţii că ei erau criță de beți au zis «pro maşinu!»… hai la maşină, să plecăm. Am un epilog aici. Închei cu KGB-ul cu următoarea frază. Primirile erau de cel mai înalt protocol. Ne duceau la operă, în loja imperială… Ne aduceau acolo în lojă să ne trateze cu icre, şampanie… tratație de înalt nivel. (…)

Mă duc în  27 noiembrie 1993 la Moscova. Mă primeşte Primakov. Discuție lungă de vreo trei ore non-stop. De pe urma căreia am fost foarte mulțumiţi ambii. Abia atunci am pus la cale relaţiile ca de la serviciu la serviciu. Abia atunci părea că există bazele unei colaborări mutuale.  La Moscova, după ce-am încheiat, mi-au spus: «Aveţi în seara aceasta  invitaţie să mergeţi la Cinderella – balet». Eram atât de încântat de rezultatele discuţiei că am ieșit în costum şi cravată la minus 17 grade… Spectacol minunat!(…)

Baletul rus, Balşoi Teatr şi Prokofiev în toată splendoarea lor…

Aprilie ’94 la Bucureşti cu Primakov în frunte. Nimic în presă, discuţii în cel mai desăvârşit secret, ca de la serviciu la serviciu.  Discuţie, îmi permit să zic, de nivel academic. Ne-am prezentat cu ei  şi la preşedinte, și la primul ministru, Văcăroiu. Discuţii aplicate, de colaborare între două servicii fără încercarea de tutelă a vreunuia asupra celuilalt. Seara i-am spus şi eu lui Primakov: «Sunteți invitat la concertul lui Placido Domingo cu Angela Gheorghiu. » (…)

Da, i-am dus în loja oficială unde stă de obicei conducerea țării atunci când vine. A intrat Primakov, o fi avut grijă protocolul să-l trateze bine… Și într-un târziu am venit şi eu şi aveam desigur locuri în altă parte. Cum a consemnat presa prezenţa lui Măgureanu la concert, că de Primakov nu ştiau nimic? Au zis că într-un târziu a venit la spectacol și directorul SRI cu numeroasele sale gărzi. Da, gărzile erau ofițerul  Dan Alexe, însoţitorul meu care stătea întotdeauna mai departe de mine și mai era Ancuţa noastră, fiica mea și nevastă-mea.(…)

Şi a doua zi, domnul Primakov foarte amabil a zis că a fost cea  mai frumoasă seară din viața lui. «Dar de ce publicul l-a aplaudat aşa de tare pe Placido Domingo, câtă vreme Angela Gheorghiu a fost mai bună decât el?»  s-a mirat el. Angela Gheorghiu a fost minunată în seara aceea.”

În schimb, relațiile cu „Marele Licurici” n-au poezia și intimitatea celor stabilite cu  muscalii,  dimpotrivă. Cântăriți mintenaș, rogu-vă! Iată: „În ’93. Am scrisoarea în care americanii ne considerau, datorită activităţii noastre, nesatisfăcători. Sigur că s-au dus şi ungurii la americani să se plângă de informările noastre privind Covasna şi Harghita împotriva românilor. Noi am demascat public aceste lucruri. Şi n-a plăcut nici americanilor, nici englezilor, ei înşişi incitați și presaţi în tot felul de către unguri.(…)

Așa au făcut numai că în vremea aceea, ăla le mai dădea peste bot. Avea cum. Noi nu mai aveam. Desigur că Iliescu mi-a trimis scrisoarea: «Uite, mă ce spun ăia despre tine acolo. Nu despre tine ca persoană, ci ca… » Toate acestea s-au făcut. Îmi îngădui să spun că noi am  găsit mijlocul să-i contracarăm. Nu știu în ce măsură se cuvine să spunem asta… Am găsit  până la urmă argumentul. Lovitura a fost strategică. I-a durut. N-am putut-o face niciodată public (…)

Să discutăm în simetria preopinenţilor din «războiul rece» care a sfârșit cu  destrămarea URSS. Ruşii voiau mai binele?

Rușii? Nimic altceva decât cum ar fi America Latină pentru… greșesc  proporţia dar… curtea din spate a Americii de Nord ar fi America  Latină. N-au reușit încă. Acolo e o nucă tare şi există câteva țări care se țin băț şi nu merge jocul americanilor.  Cartea lui Vargas Llosa, liberal convins şi mare talent… Vremuri grele se cheamă. Se văd eșecurile americane repetate şi cât de mari erori au putut face ei acolo.  Acum mă întorc – cât de mare a fost eroarea din Irak? Şi cât de groaznice costuri pentru societatea americană. Dar nu numai.  Pentru irakieni, în primul rând. Cât de mare a fost eșecul şi ce pagubă imensă din Afganistan? Ai făcut ce-ai făcut acolo şi ce-ţi mai pasă ţie de victime? Aici e iarăşi vinovat Măgureanu că într-un interviu, pe care v-aş ruga să-l citiți, am arătat câtă securitate ne dă nouă NATO  şi ce dăm noi la schimb pentru această securitate pe care, vezi Doamne, NATO ne-o furnizează nouă. Acestea sunt niște sloganuri. Mi-a luat Sabina Fati interviul – un om cu o anumită onestitate, cel puţin faţă de mine. Am crezut că nu dă cuvintele dure spuse de mine  la adresa securităţii noastre furnizate de NATO. Pe urmă discuțiile secrete pe care le-am avut la Langley în Virginia cu George Tenet în prima decadă a lui decembrie ’95. I-am spus foarte pe șleau ce s-a  întâmplat în România. Ei, zice unul care voia și el să se bage în seamă. Se ştia ce-i cu mine – nu că-s antiamerican, dar nu-mi place să mă îmbrobodească… «Aţi fi crezut săptămânile trecute că veți fi la Langley?!»; «Da, domnule, sigur că aş fi crezut, pentru că am venit aici cu nişte rezultate pentru voi, din munca noastră». N-a mai zis nimic. Într-adevăr, noi ne-am dus pentru că, între altele, le capturasem o teroristă căutată de ei, din Armata Roşie japoneză.”

Și ar mai fi  și britanicii, ostili nouă, și nu de azi, de ieri…  „À propos  – e o carte apărută recent, Iugoslavia. Pace, război și disoluție de Noam Chomsky care arată cum americanii au încercat cu orice chip să inducă acolo instabilitate… un no mans land, un pământ al nimănui… Înainte de asta a venit la mine ambasadorul Atkinson şi eu care eram înnebunit cu tot felul de probleme care atunci plouau peste noi… A venit Atkinson şi-mi spune că o sticlă de ceai  avea nu ştiu cum un prosop şi fusese găsit într-o altă poziție, un ceainic e nu ştiu cum… la ei în ambasadă… şi că toate acestea erau o hărțuire datorată SRI. În cele din urmă, neprimind vreun răspuns, am primit o notificare oficială prin care ne amenințau că dacă nu încetăm hărţuirea, Anglia va rupe relaţiile diplomatice cu România. Desigur, era o scrisoare oficială prin Ministerul de Externe. Vă arăt scrisoarea  ca să vedeţi la câte s-au putut preta dar mai bine nu v-o  arăt. Şi desigur erau sub influența americanilor care nu ştiau cum să scape de regimul lui Iliescu. Voiau o răsturnare. Îmi îngădui să spun.”

În bătălia deja descrisă dintre  serviciile noastre și ale ălorlalți, ni se repetă insistent și neechivoc că „nea Nelu” n-a lucrat  în solda sovieticilor: „Că Iliescu n-a avut nivelul de legitimitate şi că-l făceau tot timpul… s-a minţit copios pe tema că a fost element al KGB. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Degeaba s-a tot încercat. Noi, până la urmă, am demascat cu acte acuzaţia că Ion Iliescu e element KGB.” Numai că, ori de câte ori mi se repetă ceva cu atâta ardoare, eu devin suspicios. Iar ca mine sunt destui…

[1] Ce s-a întâmplat de fapt. Un dialog despre perioada postdecembristă

[2] Cuvintele lui Eugen Cristescu sunt și motto-ul cărții: „Şefii serviciilor de informaţii au fost totdeauna urâţi și detestaţi. Contra lor s-a pus în istorie cea mai mare prigoană. Dar meritele lor au fost recunoscute atunci când vremurile s-au dezbrăcat de patimă și de subiectivitate.“

[3] Raymond Aron

[4] Jean-François Soulet

[5] Mircea  Tutovan, în interviul acordat jurnaliștilor Andrei Crăițoiu  și Vlad Nedelea. (Gazeta Sporturilor)