Ce s-a întâmplat, de fapt? (partea II)

Cu adevărat trist-amuzant este capitolul O conspirație fără „creier”, din care am priceput  încă o dată că noi, românii, am compromis chiar totul, inclusiv  noțiunea de complot. Ei bine, în  plină  dictatură – ca să folosesc termenul drag anticomuniștilor viscerali -,  o mână de cadre de nădejde ale partidului unic cochetau cu înlăturarea, inclusiv prin  violență, a „celui mai iubit fiu al poporului.” Primul disident  era Ion Ioniță (un apevist),  suspectat ca fiind omul rușilor. Ca și Nicolae Militaru sau Ștefan Kostyal, ultimul condamnat prin 1980 sub acuzația de furt de energie electrică de la contorul de acasă…  Să nu-l omit nici pe Radu Nicolau (ofițer de carieră),  încarcerat în  1984, deoarece  luase mită și-și traficase influența, el țepuindu-i pe amatorii de senzații tari,  cărora le „promitea să-i trimită pe unii în Uniunea Sovietică  la antrenamente speciale  în  vederea atentatului, pe alții în Turcia să cumpere puști cu lunetă”[1], iar câtorva  le procura peste rând aprobări de ARO, bașca năravul de a-și turna amicii la Securitate. Între puciști, bineînțeles, și Ion Iliescu, un tip „care știe să asculte și nu așteaptă neapărat ovații”, racolat de intervievat în împrejurări  ce stârnesc zâmbete azi. Cam aceștia sunt rebelii grupului ce-și propusese să-l elimine pe scorniceștean,  zău că te umflă râsul acum. În plin socialism multilateral dezvoltat,  sigur, lucrurile se percepeau în nuanțe diferite…

*

Despre asasinarea  tiranilor, în decembrie 1989, relatarea curge în cheia „crudei necesități” cromwelliene:  „Nu cred acum că în circumstanțele de atunci puteau avea altă finalitate deoarece erau prea mulți aceia care se temeau de Ceauşescu. Și dinlăuntrul şi din afara grupului provizoriu de putere. Pe de altă parte, ne  aflam în plină isterie zvonistică. Vă amintiţi de cei 60 000 de morți, de cadavrele scoase din groapa comună de la Timişoara, de alte grozăvii,  inventate special de media mondială pentru a-i determina sfârșitul cunoscut. Execuţia cuplului fusese  calculată anterior în afara României şi nu m-ar mira deloc că aceleaşi surse care au întreținut isteria cu date false, să se fi erijat apoi în acuzatori pentru nerespectarea  unui minim de proceduri democratice  la proces.” Aceeași media transnațională care ne tot isterizează și ne tot  minte întruna, ca pe niște țânci… O indiscreție aș comite – unde „în afara României” s-a hotărât homicidul judiciar ce ne-a marcat brutal destinul individual și național?

*

Să zăbovim oleacă și asupra portretelor creionate unora  și altora, persoane publice, desigur.

De pildă, pomenind despre Ion Pacepa, suntem atenționați  să  nu uităm că „atunci când a devenit transfug, el, de fapt, avea ca principal motiv frica de a nu fi arestat pentru o serie incredibilă de escrocherii pe care le făcuse și din care a avut mari foloase materiale. A fost şi trădător, dar şi escroc.” Da, însă a știut cui să trădeze, a ales cu dibăcie să fie cutia cu rahat a americanilor.

Oracolul Silviu Brucan, contrar propagandei postdecembriste,  „nu era guru, era unul cu atribuţii precise. Datorită lui a  fost arestat  Vlad, mi se pare că nu e străin nici de împuşcarea lui Ceaușescu, au fost multe lucruri pe care le-a inspirat … Şi alte gesturi pe care eu le-am considerat ilegitime pentru că încălcau alte atribuţii firești și care trebuiau să funcţioneze potrivit unor reguli normale. Justiția, fie ea şi revoluţionară, trebuia să fie una care să-şi merite numele, nu o parodie de proces care să ne compromită pe toţi. Asta nu era  justiţie. Brucan a inspirat câteva din acestea.” Pfu, toxic individ, dezgustător și reptilian!

Alt răsfățat al demnităților postcomuniste e tratat cu neascunsă lipsă de simpatie: „Dar ca să-mi ţină lecţii de patriotism şi de corectitudine un arădean de-al  dvs., Teodor Meleşcanu, e cam mult… Eu ştiu şi ce CV are el în partea nevăzută… Atâta vreme cât ei nu şi-au făcut datoria nici în ce priveşte tratatul româno-maghiar. Patru ani e cam mult să dureze semnarea lui dacă ai relaţii cu un stat… e treaba şi a Externelor, nu?!” Ah, mereu și mereu partea nevăzută a lucrurilor, partea care însă decide și explică totul!

Răposatul Ion Rațiu „era omul Intelligence Service. Şi erau fonduri constituite cu  generozitate pentru schimbare regimului din România. Dau eu de urma acestui documentar în care notificau că suntem dușmanii  americanilor şi ai sistemului democratic. Numai pentru că înțelegeam că România este un stat constituit şi că aici trebuie să fie nişte reguli.” Despre morți numa’ de bine…

Fostul președinte dintre  mandatele iliesciene nu se bucură nici el de grațiile  autorului dezvăluirilor: „Acum vreo trei ani la o întâlnire cu Blandiana, văzându-ne pentru anumite lucruri, a înțeles că-i cer ajutorul. Eu i-am spus că acela pentru care s-a luptat cu toate mijloacele  care-i stăteau la îndemână, Emil Constantinescu să devină candidatul CDR, i-am spus că nu e omul potrivit. Fie şi numai pentru că în  decembrie ’89 era unul din factorii  de susținere ai vechiului regim. Un lucru absolut dovedit. Şi comportamentul lui după ce a ajuns primul preşedinte democrat, după cum îi plăcea să spună. A şi invitat-o pe Blandiana imediat după: «Hai, să iei şi tu ceva deoarece toţi mă presează să le dau câte ceva». Dar ea vedea răsplata ajutorului prin dovedirea unui standard de competență.” Mi-ar plăcea, zău, să-l ascult, pe Emil Constantinescu  replicându-i lui Virgil Măgureanu!

În final, e rândul intelighenției  mângâiate pe creștet de abilul Traian Băsescu  (din interes, bineînțeles !) să fie demitizată. Bunăoară, „Kierkegaard al României…! Liiceanu, îmi pare rău s-o spun, nu este nici pe departe din rândul  celor care ar trebui  să facă reclamă. Și el ar trebui să-și diminueze prea plinul prezenţei în viața publică. Încercarea sa disperată de a se remarca ca şi gânditor, nu arată decât atitudini de micime personală. Nu el ar fi cel mai indicat să facă reclamă cuiva în statura filozofică. Este un om care a avut numai de profitat de pe pozitia aşa-zisei lui disidențe de dinainte. (…)

Că Noica a putut să se aşeze în linişte la Păltiniş are legătură şi cu faptul  că el era de o rară naivitate în a-şi cântări mijlocele prin care poate evolua în societate. Propriul lui model social atunci când spunea că la conducere sunt plini de bune intenţii, că tu să le oferi lor variantele  pe care trebuie să meargă… Cei care l-au protejat, vedeau în el un tip prea puţin dușmănos, prea puţin înclinat la disidenţe față de regimul comunist, ci dimpotrivă de conlucrare, de încercare de a pătrunde  în angrenajul oficial şi de a propune tehnici de ameliorare. A fost una dintre cauze. Apoi faptul că Noica n-a făcut vreodată declarații  şocante împotriva regimului. Că putem pune în legătură şi cu trecutul legionar al tânărului Noica? Probabil. Aşa cum și ceilalți din elita tinerilor intelectuali legionari… Se cunoaşte. Ei bine, asta cu cei doi care  mergeau la Păltiniş şi beau ţuică cu Noica… în ce măsură aceasta era socotită disidenţă de vreme ce Noica era departe de a  avea statură de disident…”

Un alt răsfățat al „împăratului cu șapcă” eșuat pe uscat, la Palatul Cotroceni, merită o  atenție suplimentară, cu o deslușire  prealabilă a ascensiunii sale. Necesară, întrucât „s-a făcut mare caz în presă din cauza acestei încercări de pătrundere în preajma domnului Patapievici. S-au făcut chiar speculaţii dacă nu cumva încercările vădite ale acestui căpitan Soare de a pătrunde în anturajul  lui Patapievici, o racolare dacă îngăduiţi termenul, ca o încercare  de contracarare a atitudinii lui Patapievici în diferitele sale scrieri. Mare scandal şi cu turbulenţe intense.(…) Nu vă supăraţi. S-a folosit nu doar în cazul Patapievici. Şi alții din publicistica  românească şi-au construit prestigiu în carieră pe același procedeu, plângându-se de hărţuire și de încercările de racolare din partea SRI… Aşa s-a întâmplat şi cu poate mai puţin cunoscutul caz al lui Mihai Răzvan Ungureanu. Un ofițer de la Iaşi a încercat, de asemenea, să pătrundă în anturajul  lui Mihai Răzvan Ungureanu şi deși acesta  l-a respins şi mi s-a plâns în mod direct mie… Sigur că s-a pus capăt acelor încercări. Dar interesantă este ascensiunea istoricului Mihai  Răzvan Ungureanu către zona serviciilor. Nu i-a displăcut după aceea  să ajungă nici prim-ministru, şi nu i-a displăcut nici să fie în fruntea SIE ani buni. Dar încercările unora și ale altora…” Mda, Serviciile Secrete la tot pasul, oriîncotro ți-ai arunca privirea, pretutindeni! Ubicuitatea lor e demoralizantă și definește criza actuală a României.

*

Întorc și ultima pagină a  cărții Ce s-a întâmplat de fapt. Simt că am fost tras pe sfoară, titlul îmi crease iluzia așteptării și mă amăgisem că, în sfârșit, voi  cunoaște  adevărul despre ultimele trei decenii. Acum îmi este mai clar ca oricând că  nu voi afla ce s-a petrecut cu țara asta din 1989 și până azi. Participanții direcți și exponențiali la dezordinea (sic !) din fatidicul decembrie au pierit fără să lase nimic scris, ori  ne-au aburit  cu fel de fel de compuneri inepte,  ticluite  ca să le mângâie posteritatea de mucava.

Și totuși, ce s-a întâmplat, de fapt? Chiar nu ne spune  nimeni?

[1] Lavinia Betea