China și statele central și est europene

 

Cu câțiva ani în urmă, mai exact în 2012, China a inițiat proiectul privind un cadru special de cooperare cu 16 țări din Europa centrală și de est, dintre care cele mai multe membre ale UE și NATO. Primită, inițial, cu simpatie de statele vizate, inițiativa s-a izbit imediat de opoziția protagoniștilor occidentali ai UE, iar ceva mai târziu de ostilitatea SUA. „Inițiativa celor trei mări”, inspirată de Washington, a fost nu numai menită să ridice un baraj între Germania și Rusia, pentru a evita renașterea Pactului Ribbentrop-Molotov, ci și, apare tot mai clar acum, pentru a scurtcircuita căile pe care Beijingul își putea promova influența în inima Europei.

 

 

DOUĂ SUPERPUTERI EMERGENTE SOFT PE RUINELE ORDINII BIPOLARE HARD

 

După ce pe 7 mai 1999, NATO bombarda ambasada Chinei la Belgrad, am scris că, de fapt, în Balcanii de vest are loc prima confruntare militară americano-chineză de după dispariția sistemului mondial bipolar. America a pretins că totul a fost din eroare, dar China nu a crezut. (Mi-a mărturisit-o însuși ministrul de externe chinez, Qian Qichen, la scurt timp după eveniment, în cadrul unei întâlniri informale pe care am avut-o cu el la Beijing.)

 

Peste timp, ceea ce aflasem din zvonuri, a fost confirmat în memoriile fostului președinte Jiang Zemin, și anume că în subsolul ambasadei fuseseră adăpostite unități ale serviciilor secrete iugoslave, care cooperau, desigur, cu „colegii” chinezi, în lupta împotriva hegemonismului euro-atlantic și al ordinii mondiale unipolare, instalate spontan după armistițiul sovieto-american care dusese la încetarea Războiului Rece. China, o superputere emergentă, își afirma astfel, încă înainte ca secolul al XX-lea să se fi încheiat, vocația și interesul de a fi un jucător relevant pe frontul european. O putere cu vocație globală nu putea ignora importanța prezenței în Europa.

 

Pe vremea aceea, adică în 1999 și, deci, înainte de fi realizat, sub acoperirea așa zisei „extinderi”, ocuparea piețelor Mittel Europei și subordonarea politică a foștilor membri ai blocului sovietic est-european, UE era, la rândul său, o superputere mondială emergentă. (Acum nu prea mai este.) Eliberarea sa de sub tutela americană, pe de o parte, și asigurarea împotriva unei îmbrățișări prea strânse în relația dulce-amară cu ursul rus, pe de altă parte, ca și nevoia accesului pe mari piețe extraeuropene, o împingea obiectiv spre China. Fără antanta cu China UE nu se poate bucura de autonomie strategică în ordinea globală și, deci, nu poate accede la statutul de superputere globală. Nu există superputere care stă la remorca altei superputeri și se aliniază automat la exigențele geo-strategice ale acesteia.

 

În același timp, China știa că, deși modelul de securitate într-o nouă ordine mondială depindea de caracterul relației sino-americane (tot la Beijing am aflat-o), promovarea viziunii sale referitoare la această relație cu rivalul său strategic la nivel global, depindea de soliditatea prezenței chineze în Europa, ca și de măsura în care SUA era obligată să renunțe la rolul său de protagonist european. Vorbeam, deja, despre o Europă cu care China ajunsese să se învecineze „direct” în …. Africa.

 

Iată contextul în care, în logica unei superputeri soft (nerăzboinice), pe lângă încercarea de a oferi un cadru legal stabil pentru dezvoltarea de relații economice în domenii critice cu UE în ansamblul ei, Beijingul a avansat ideea unei forme de cooperare speciale cu statele Europei centrale și de est, adaptată nevoilor și tradițiilor lor specifice.

 

GLOBALIZAREA MULTIPOLARĂ CONTRA GLOBALISMULUI UNIPOLAR

 

Anii 1990 au adus oprirea Războiului rece și dispariția ordinii mondiale bipolare. Rezultatul imediat a fost globalizarea integrală a istoriei. Lumea devenise un „mare stat” în care principiul independenței naționale se exprima în unitate cu principiul interdependenței naționale.

 

Pentru câteva decenii după 1990 am lucrat cu toții pentru a construi o singură lume, unită în diversitate, cu actori diferiți din punct de vedere cultural, dar egali sub aspect politico-juridic, aspirând să genereze împreună o singură civilizație, astfel încât globalizarea, ca fenomen natural, iar nu ca ideologie de factură imperialistă, să opereze în folosul tuturor.

 

Acestei viziuni privind construcția unei singure lumi îi corespunde viziunea chineză care stă la baza inițiativei „o singură centură, un singur drum” (One Belt, One Road), viziune care reia experiența federalizatoare a vechiului „Drum al mătăsii”. Ideea unei infrastructuri critice coerente la nivel global (ceea ce nu se limitează doar la transport, ci se referă și la telecomunicații, sisteme bancare, sisteme de protecție a sănătății, mecanisme de reacție față de calamitățile naturale, dar și de cele create de om etc.) este menită să dea consistență și eficiență unității lumii.

 

O asemenea lume era obligatoriu să fie o „lume armonioasă”, așa cum susținea un alt concept chinez, în care pacea să fie asigurată prin efortul solidar al națiunilor îndreptat în direcția dezvoltării și a eradicării sărăciei. În anii 1990, până când CIA să lanseze „strategia revoluțiilor colorate”, vorbeam de „strategia proiectelor comune întemeiate pe solidaritatea intereselor”.

 

În concepția României din anii 1990, această lume unitară trebuia să meargă în mod natural spre multipolarism. Structura globalității multipolare urma să includă, pe lângă cele două puteri războinice (hard) pe al căror echilibru se bazase vechiul sistem mondial bipolar, Rusia și SUA, acum decadente, cel puțin două superputeri emergente pacifice (soft), și anume China și UE. În acest sistem, strategiile păcii, specifice puterilor în ascensiune, urmau să diminueze treptat militarizarea politicilor concepute de puterile în declin.

 

Varianta negativă a post-bipolarismului era deplasarea către o lume sau o ordine unipolară. O asemenea lume nu putea fi decât instabilă și autoritară. Cu cât mai autoritară cu atât mai instabilă și cu cât mai instabilă cu atât mai autoritară.

 

Începând cu anii 2000 varianta unipolară s-a impus. Ea a dus la mărirea generală a cheltuielilor militare în detrimentul celor pentru dezvoltare și justiție socială. În consecință, pentru a evita exploziile socio-politice interne s-a recurs la multiplicarea războaielor externe.

 

 

RECĂDEREA UE ÎN TRECUTUL EUROPEAN IMPERIALIST

 

UE, confruntată cu un complex de crize sistemice, în loc să le rezolve, a renunțat în cele din urmă atât la adâncirea integrării cât și la autonomia sa strategică, pentru a se subordona agendei geopolitice al SUA.

 

Eurocrația nu a mai reușit să rezolve criza economico-financiară declanșată în anul 2008, cu origini pe piața financiară americană. Nu a putut să rezolve nici criza culturală provocată de migrație. Nici criza sanitară provocată de pandemia Covid 19. Nu a găsit soluții nici pentru criza de securitate al cărui ultim și cel mai grav simptom este războiul din Ucraina. O uniune construită tocmai pentru a gestiona crizele astfel încât să ferească statele membre de război și de foame, nu a mai fost în stare să rezolve nici o criză.

 

Aceste crize s-au adăugat unora devenite deja cronice, respectiv criza de creștere economică și criza de creativitate tehnico-științifică.

 

În acest context „naționalizarea” UE a însemnat punerea intereselor comune ale tuturor statelor membre în subordinea intereselor naționale ale câtorva, transformate în hegemoni europeni. Astfel, proiectului federației de state naționale suverane, funcționând ca o democrație transnațională, i-a luat locul un imperiu dualist franco-german funcționând ca o oligarhie supranațională.

 

În UE cresc sărăcia, șomajul, inflația și apare perspectiva crizei alimentare. Totodată scade credibilitatea liderilor politici și sunt limitate libertățile cetățenești.

 

Statele Europei centrale și de est (membrii estului UE) au fost transformate treptat din parteneri cu interese suverane, într-o simplă piață de desfacere și sursă de materii prime. Cu timpul s-a observat, însă, că și această piață, obținută prin expansiunea UE până la granița cu Rusia, este prea mică în raport cu nevoile hegemonilor UE, cărora li s-au asociat și ceilalți membri fondatori ai fostei Comunități europene. În consecință, criza continuă și se amplifică.

 

Ieșirea din asemenea crize se poate realiza prin cooperare, respectiv prin creșterea integrării la nivel global, sau prin război.

 

Neputând să mai impună unipolarismul, SUA a decis să fractureze lumea, abandonând interdependența globală la care s-a lucrat timp de decenii. Acea parte pe care o poate controla urmează să rămână unipolară.

 

Alegând să accepte unipolarismul american, UE a ales ieșirea din criză prin război. Confruntarea a fost preferată cooperării. Alibiul ideologic al confruntării este apărarea „valorilor” care caracterizează așa numitele democrații euro-atlantice.

 

Neputând câștiga concursul geopolitic și pe cel geoeconomic, Occidentul colectiv format, în principal din SUA și UE, încearcă să câștige concursul modelelor culturale, al „valorilor” morale, pe care le promovează prin mijloace militare și cvasi militare. Asta după ce „preoțimea seculară” a acestui Occident, într-un furor narcisist, și-a proclamat valorile care îi circumscriu modul de viață ca fiind nu doar superioare oricăror altora, ci chiar unice și universale. Restul sunt non valori care caracterizează „imperiile răului și minciunii”, iar adepții lor sunt „damnați”.

 

EUROPA ORIENTALĂ CA PRIZONIERĂ A NARCISISMULUI IMPERIAL OCCIDENTAL

 

Principalele victime ale acestor evoluții în cadrul UE sunt statele central și est europene. De aceea, pentru aceste state, inițiativa chineză vizând un parteneriat aprofundat dedicat lor ca entitate cvasi colectivă este de maximă importanță. Rezervele unora nu exprimă interesele lor naționale, ci sunt consecința presiunilor venite din partea hegemonilor euro-atlantici, a liderilor autoproclamați ai Occidentului colectiv.

 

Pe de o parte, sub influența acestora, instituțiile comunitare europene s-au opus inițiativei chineze privind cooperarea cu statele central și est europene sub cuvânt că ea ar afecta coeziunea UE. În realitate coeziunea UE este afectată de inconsistența politicilor europene de coeziune (economică, socială și teritorială) și de aberantele obstacole care împiedică abuziv accesul membrilor estici la fondurile europene comune.

 

Inițiativa chineză ar oferi statelor central și est europene tocmai ceea ce UE nu vrea sau nu poate să le ofere. Asta ar strica, însă, socotelile egoismelor naționale ale membrilor vestici și nordici infectați de șovinismul bunăstării și ar slăbi controlul lor asupra „estului sălbatec” al Uniunii. Iată de ce, UE este refractară la această idee și, chiar dacă nu formal, informal o sabotează.

 

Pe de altă parte, în timp ce protagoniștii / hegemonii UE înțeleg că este esențial pentru ei să dezvolte relațiile cu China și duc negocieri în acest sens, tot ei se opun ca statele central și est europene să procedeze de manieră similară.

 

În plus, SUA face presiuni ca statele UE, și în primul rând membrii săi orientali, să încalce regulile liberei concurențe, astfel cum ele au fost codificate în dreptul internațional sub egida Organizației Mondiale a Comerțului, pentru a exclude firmele chineze de pe piețele lor. Motivul ar fi că modul de operare al firmelor chineze subminează securitatea statelor respective.

 

Cu privire la acest motiv, nu se poate exclude că el are o anumită acoperire în realitate. Aceasta din cauză că în concursul progresului tehnologic China a ajuns să devanseze SUA și UE. Nu putem ține, însă, lumea în loc pentru că Occidentul colectiv, incapabil să accepte evoluția lumii, își cheltuiește banii pe purtarea de războaie, în loc să îi investească în educație, cercetare și inovație tehnologică.

 

Ratificarea Acordului de investiții dintre UE și China a fost blocată sub pretexte ideologice, în condițiile în care se revine la ideologizarea relațiilor internaționale specifică Războiului rece. Teoretic, firmele chineze pot investi în statele membre ale UE chiar și în lipsa unui asemenea acord. Practic, aceste investiții sunt blocate prin instrumentele politice utilizate de protagoniștii Occidentului colectiv.

 

Insistând pentru o atare reideologizare, Occidentul colectiv, se plasează fără jenă pe pozițiile altădată criticate ale defunctei URSS și ne împinge spre un război despre care nimeni nu mai poate garanta că va rămâne rece sau măcar convențional (adică nenuclear). Națiunile est europene care s-au ridicat împotriva modelului politic impus de doctrina sovietică și au părăsit sfera de influență a URSS, se întreabă acum dacă nu cumva, urcând pe spirala hegeliană a istoriei, au ajuns acolo de unde au plecat, dar la un nivel de periculozitate superior.

 

Aceste politici euro-atlantice dezavantajează statele central și est europene. Sub presiuni politice și economice ele se pot distanța o vreme de cooperarea subregională propusă de China, dar nu se pot dispensa de cooperarea cu China. În consecință, ele vor reveni în joc de îndată ce presiunea euro-atlantică va scădea sau chiar vor continua să rămână în joc sub diverse acoperiri. Îi poți face pe toți să ți supună pentru un timp sau pe câțiva să ți se supună mereu (vezi România), dar nu îi poți face pe toți să ți se supună tot timpul; iar asta vorbește despre fisurile „unității de nezdruncinat” care amenință azi UE (și NATO). 

 

STATELE CENTRAL-EST EUROPENE AU NEVOIE DE PARTENERIATUL STRATEGIC CU CHINA ȘI RECIPROC

 

China nu trebuie să abandoneze inițiativa 16+1. Dacă UE poate ieși din criză în mod sănătos, durabil și pașnic, aceasta se poate realiza în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, prin conexarea cu piața chineză. Pe de altă parte, viziunea chineză a „unui drum și a unei centuri” globale, respectiv a solidarității și dezvoltării, a securității și democrației culturale, nu se poate materializa fără conexiunea cu Europa politică / UE.

 

Această conexiune se poate realiza atât prin relația directă cu instituțiile europene, dar și prin intermediul statelor central și est europene; mai precis al membrilor din răsăritul UE, care pot reprezenta cea mai bună poartă de intrare a Chinei pe piața internă europeană și în dialogul politic cu UE.

 

Ținând seama de cele ce se petrec în cadrul UE (cu referire, în special, la crizele interne) este de așteptat ca statele membre din estul Uniunii să caute a constitui un bloc distinct în interiorul UE, cu asocieri în afara UE. Un asemenea proces va veni în întâmpinarea inițiativei chineze legată de relațiile speciale cu statele central și est europene, dovedind, totodată, justețea acestei inițiative.

 

Pe un asemenea fundal și în procesul edificării lui, ar trebui avut în vedere un sistem de conectare a statelor central și est europene la Grupul BRICS. China ar fi de așteptat să vină cu o ofertă comprehensivă în acest sens și să se facă avocatul unei atari relații. BRICS nu este pentru ele (încă) o alternativă la UE, dar poate fi un element complementar al statutului lor în UE.

 

Un grup de „prieteni ai BRICS”, format din state membre ale UE care să înceapă negocieri exploratorii și să stabilească formule de asociere la diferite proiecte ale BRICS, ar fi nu doar un început rațional și pozitiv, ci și un pas necesar. Necesar inclusiv în perspectiva unei indispensabile reforme a UE, precum și din aceea a nevoii de a nu lăsa China, ca și alte puteri care se afirmă la nivel global în „Secolul Asiei”, să se ridice la statura de superputere globală împotriva Europei și a modelului de viață european. Este mai bine ca ascensiunea Chinei, altminteri de neoprit, să se petreacă alături de noi și cu asistența noastră, decât împotriva noastră.

 

În ceea ce privește România, caracterul strategic al relației sale cu China este unul obiectiv, care nu ține nici de ideologii nici de regimurile politice nici de alternativele guvernamentale. Pornind de la această observație se poate aprecia că și dacă în aceste relații apar momente de recul, direcția principală va rămâne mereu aceeași. După fiecare recul se va reveni la o cooperare și mai intensă, cu caracter multivectorial. Fiecare pas înapoi anunță doi pași înainte.

 

Calitatea și intensitatea relației strategice româno-chineze este (de aceea) și un test al suveranității României. Amploarea parteneriatului strategic româno-chinez măsoară întinderea suveranității statului român. Dacă suveranitatea României este limitată, parteneriatul româno-chinez va fi limitat. Cu cât suveranitatea României se poate exprima în deplinătatea ei, cu atât parteneriatul româno-chinez se va putea exprima în integralitatea lui. Aceasta înseamnă că prin oricâte primejdii și reculuri va trece suveranitatea României, atât timp cât o națiune română va mai exista și va mai aspira cu șanse la suveranitatea sa, parteneriatul cu China nu va fi pierdut.