Cine și cînd va scrie o carte despre Ion Antonescu, șef de Guvern?

De cercetat. Mă ocup de rolul patriarhului Nicodim în susținerea Războiului din Est. Cînd lucrez de zor la ceva mă ocup ca lecturile paralele să mă țină în atmosfera subiectului. De aceea, caut în biblioteca de acasă o carte despre Regimul antonescian. Găsesc la prima verificare (cînd cauți niciodată nu dai peste ceea ce trebuie) Cu Mareșalul pînă la moarte, memoriile lui Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al lui Antonescu între 1942-1944. Din ea am citit doar paginile despre Campania din Est. O iau acum de la capăt, deoarece vreau să pricep cîte ceva despre Guvernarea antonesciană. Dincolo de faptele mărunte ale personajului, cine și de ce îl lucra, de sforțarea sa postbelică de a arăta că n-a fost stîlp al Dictaturii, rămîn dezvăluirile prețioase despre felul în care a guvernat Mareșalul. Concentrarea cercetării pe Mareșalul Conducător de oști a abătut atenția de la Ion Antonescu – Șef de stat. Cine se apleacă asupra Guvernării antonesciene rămîne surprins de ordinea militărească introdusă de Mareșal în România. Cine și cînd va scrie o carte despre Mareșalul Antonescu – șef de Guvern?

*

Pe scurt. Nestemate din publicistica lui Ion Vinea.

„Pentru poeți (socotesc), obstacolul pe care trebuie să-l sară (fie printr-o sforțare zveltă și grațioasă, fie sfîșiindu-și penibil mîinile și mantiile de stambă sau venind de-a rostogolul după o săritură barocă) e toamna. Toamna cu aparatul ei de frunze veștede, de ape verzi, de orchestre și hohote aeriene.” (Ion Vinea, «La fîntîna Castaliei» de Nicolae Davidescu, Facla, 24 ianuarie 1914).

„Arhibald, în notele sale de călătorie, ne spune că bulgarii, cînd mănîncă un codru de pîine, îl taie în dumicături riguros egale, apoi înghit unul cîte unul, rumegînd mecanic și liniștit.

D. Făgețel, cînd scrie despre un autor oarecare, îl toacă, îl ciopîrțește, ca apoi să ni-l rumege în față, încet, metodic, cu îmbelșugată secreție de salivă cerebrală. Și atunci ne zice (sentențios): «Prima caracteristică a d-lui X este…», «A doua caracteristică a d-lui X este…», «A treia caracteristică a d-lui X este…».” ( Ion Vinea, «Credințe literare» de C. Ș. Făgețel, în Facla, 5 februarie 1914).

„Terasiștii (cei care frecventau terasa Oteteleșanu la vremea respectivă – n.n.) și Se-Se-Riștii (membrii SSR – n.n.) noștri vor manifesta – fie! – pentru război. Dar nu se vor duce. Știu că nu spun mare lucru. Vor face însă altceva: poezii… Ritmuri largi, sonore, banale, alexandrini arțăgoși plini de scînteierea baionetelor, de petardele trompetelor, decrete oficiale ritmate, chemări, Orestiade, Stoiciade, Eftimiade.” (Ion Vinea, Dosar săptămînal de artă și literatură, în Seara, 18 iulie 1914)

*

Pamflet. Capodoperele de sarcasm arghezian, superior celui din pamfletele anti Cler, se ivesc din caricaturizarea lui Nicolae Iorga. E drept că și savantul se preta la așa ceva. Iată un text devastator despre boala de măreție cu orice chip de care suferă Iorga:

„Consacrîndu-i ca și noi un număr, «Românul» din Arad numește pe domnul Iorga întemeietorul «Neamului românesc». Adevărul este că domnul Iorga n-a întemeiat numai ziarul cu acest nume, însuși neamul întreg a fost întemeiat de voievodul de la universitate, descălecat într-o zi cu ceață de peste Dunăre, însăși România. Evident că de nu i-ar fi venit gîndul să-i întemeieze pe români, noi astăzi nici n-am fi fost, și nici Bucureștii, nici Mizilul, nici lacul Cișmigiu n-ar fi și nici tramvaiul electric de la Brăila. Domnul Goldiș, abilul împăciuitor al caprei cu varza, trebuia să enumere tot ce, direct sau indirect, se datoresc Întemeietorului: singur «Neamul» ar fi prea puțin.

Unele cronici, nemulțumite să-i recunoască numai rolul de întemeietor al băilor Eforiei și al tîrgului de la Moși, emit chiar părerea că tot domnul Iorga ar fi întemeiat și Europa. Druizii, de pildă, se închinau cu post și feciorie zeului Yor-hag, ortografia de pe vremuri, descifrată pe monoliți, a numelui Hristosului Neculai. În orice caz, se știe că neavînd nici chiar patru zile de doică și încă evreu și nebotezat fiind, tînărul Iorga scoate un ziar zilnic și ilustrat. «Scutecul», în mai multe ediții, însă tipărit deocamdată pe pînză și pictat. Domnul Iorga încă nu inventase hîrtia. Cugeta însă, și destul de des, la praful de presă și la cartușe, pe care nu le putea realiza, ca să zicem așa, decît pe o scară foarte restrînsă, explozibilul său dînd pentru momentul rezultate mai mult gelatinoase.” (T. Arghezi, Domnul Iorga ca mitropolit, în Facla, 31 iulie 1911)