Cinstiţi-vă înaintaşii şi-alegeţi să fiţi buni

Când reprezentanţi de seamă din mass-media – şi dacă zic „de seamă” fac referire strict la imaginea lor de formatori de opinie – împreună cu alte somităţi (declarate sau doar pretinse) din cultura autohtonă, când aceşti „oficiali” terfelesc sau desconsideră amintirea lui Mihai Eminescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Iorga sau chiar a controversatului Adrian Păunescu (lista ar putea continua bineînţeles la nesfârşit), e semn că populaţia ţării, decăzută din statutul de popor, îşi va pierde curând şi pentru totdeauna îndrumătorii cei mai vrednici, cei mai aleşi, într-un cuvânt, cei ce şi-au câştigat pe bună dreptate veşnica pomenire. Drept urmare, distinşii luminători şi călăuzitori ai vremurilor apuse, dăruiţi propăşirii şi promovării unei naţiuni educate, demne şi unite se vor stinge, peste o generaţie sau două, din amintirea unui leat ce n-a ales şi n-a consimţit să-şi onoreze nici strămoşii, nici patria natală, nici viitorul. Ce vreau să spun cu asta?! Ce m-a apucat de bolborosesc într-una, ca un patefon stricat, numele unor români trecuţi demult în lumea celor drepţi, al căror destin şi a căror săvârşire nu ne mai emoţionează şi nu ne schimbă cu nimic (după cum ar zice unii) nici traiul, nici avuţia, şi nici coaja de pită nu ne-o aduce pe masă. Răspunsul meu e simplu. Vreau să vă reamintesc că, de fapt, noi, românii, neamul cel mai vrednic, cel mai dârz şi mai primitor din toată lumea (după cum ne lăudăm şi am fost cândva recunoscuţi), am cam făcut-o de oaie în ultimii treizeci de ani. De ce doar în ultimii treizeci de ani, nu şi în perioada dictaturii ceauşiste?! Pentru că – aşa cum se poate vedea în reportajul prezentat aici – imediat după revoluţie, când au venit să aducă ajutoare, francezii au fost surprinşi şi emoţionaţi să găsească un popor atât de binevoitor, de inteligent, de prietenos, care să vorbească neaşteptat de bine o limbă străină, limba lor. Citez din mărturisirile ulterioare ale medicului Henri Julien: „România era săracă, dar exista un decalaj incredibil între calitatea intelectuală, afectivă a acestor români şi nivelul lor de viaţă care era lamentabil.”

Găsesc de prisos să întocmesc o „listă” exhaustivă cu toţi savanţii şi cercetătorii, scriitorii şi filozofii, artiştii plastici şi muzicienii, inventatorii şi pionierii, cine mai ştie câţi oameni de stat sau de cultură, câţi eroi şi răsculaţi a dat această Românie, mereu încercată şi pururea oropsită. Mă cuprinde ruşinea şi-un sentiment incert de vină când aflu că „străinii” vorbesc mai mult despre Constantin Brâncuşi, Eugen Ionesco, Nicolae Grigorescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coandă, Ion Cantacuzino, Victor Babeş, Ana Aslan, Ecaterina Teodoroiu, regina Maria (pe care cu mândrie o pomenesc ori de câte ori am ocazia), regele Carol I, Nadia Comăneci şi încă zeci şi zeci de nume, de care, sunt convins, vă amintiţi cu toţii. Iar noi ne uităm acum cu gura căscată şi ochii cât cepele la puterile extraordinare ale mutanţilor din filme, la emisiunile (cică, de divertisment) sau la sit-com-urile băşcălioase ale unor comedianţi cu reputaţie îndoielnică, la interpreţi fistichii ori fandosiţi de „muzică” spectaculară, la formele „perfecte” ale fotomodelelor trecute prin constrângeri severe şi, nu în ultimul rând, la fabuloşii „influensări”, a căror „gură de aur”, mai iscusită decât a celui mai viclean consilier de imagine, caută să ne lămurească şi ne asigură, în acelaşi timp, că ei sunt stăpânii adevărului şi a cunoaşterii absolute. Până când, dragi cititori?! Până când ne vom amăgi cu iluzia că „afară” lumea e mai drăgăstoasă, că „afară” oamenii sunt mai deştepţi, că „afară” câini umblă cu covrigii în coadă?! Când ne vom învăţa minte şi vom accepta că fiecare dintre noi s-a născut, nu din întâmplare, în această ţară, în aceste vremuri, cu această inimă neasemuit de frumoasă în piept?!

Credeţi-mă, pe cuvânt, când vă spun că lepădarea de personalităţile remarcabile ale istoriei şi ignorarea exemplului dat de sacrificiul sau creaţia acestor „luceferi” ai cerului românesc, aduc după sine degradarea valorilor actuale şi, totodată, divergenţa tot mai pronunţată a indivizilor. Să nu lăsăm, aşadar, ca lipsa de respect şi ignoranţa, alimentate brutal cu egoismul şi spaimele induse de alţii, să ne desfigureze chipul luminos ori să ne golească de însăşi esenţa unei vieţi împlinite. Să (ne) învăţăm istoria, să ne cinstim străbunii, să binecuvântăm glia şi să ascultăm credinţa strămoşească. Apoi, când toate astea ni le vom fi însuşit şi le vom înfăptui neabătut cu bună credinţă, să îmbrăţişăm cu zâmbetul pe buze trupurile ostenite, să însoţim cugetele încurcate ori şovăitoare şi, desigur, să îndrumăm sufletele înturnate de pe făgaşul cuviinţei, al solidarităţii şi al empatiei. Urmând această cale, vom înţelege că, înainte de împlinirile pe care ni le încredinţăm cu speranţă viitorului, prin însăşi trăirea deplină şi onestă a prezentului, fericirea aparţine cu un dor sublim, dar şi cu nobleţe, trecutului.