„Cititorii vin la presa derizorie și deșartă ca la un refugiu amăgitor” (T. Arghezi)

Sfîrșitul iluziilor. Aprilie 1947. Alegerile din 1946, visate de mulți ca însemnînd sfîrșitul comuniștilor, au întărit puterea Guvernului Groza. Pe plan internațional, a început să bată crivățul Războiului Rece. Între Est și Vest cade încetul cu încetul Cortina de fier. Cei cu minim simț al primejdiei întruchipate de omul sub vremi au șters-o deja din țară. Alți se dau de ceasul morții s-o facă. Pînă nu demult de treabă cu libertatea presei, conștienți că din motive tactice trebuie să fie democrați, comuniștii dau semne că-și pierd răbdarea. Cenzură, criză a hîrtiei, inflație, atacuri dinspre Scînteia. În acest peisaj peste cade noaptea, Tudor Arghezi înalță în tableta Cititorii și presa, din Adevărul, 8 aprilie 1947, un măreț elogiu presei independente:

„Curierul autorului tabletelor capătă caracterul unui instrument de măsurat mizeria şi disperarea. Scrisorile se înmulţesc peste măsură şi de unde cîte un cititor, atins într-o susceptibilitate politică şi foarte atent să rămîie anonim, îl lua la înjurături, acum, nefericitul i se plînge.

Stau dinaintea cutiei mele poştale cîrduri de plicuri ca porumbeii, care vor să intre în columbar: le primesc pe toate, le desfac, le citesc cu un oftat dar mi-e cu neputinţă să răspund. Anvelopa, hîrtia, timbrele, fără să mai socotesc elementul cel mai scump, timpul cheltuit în zadar şi cu lectura, mi-ar ridica, pentru corespondenţii mei, bugetul la un total peste puterile unui zgîrie-brînză de redactor. Unii din cititori, cei mai tineri şi cu care aş dori să stau individual de vorbă, în scris – despre îndrumările literare cerute, îmi sînt cu totul aproape de suflet şi-mi pare rău că mesagiile lor de încredere şi speranţă zac pe masa mea de lucru sterile. Acestora cu deosebire le adresez aici scuzele necesare.Trebuie să fie neînchipuit de mare strîmtoarea dacă bunii mei cititori îmi atribuie toate competinţele închipuite. Ei mai cred, probabil, că presa are trecere şi o putere, despre care s-a glumit odinioară că ar fi fost în stat cea de a patra. Starea lamentabilă a ziarului de azi, aproape interzis, ca o fărădelege comisă cu condeiul, o arată preţul în creştere continuă a unei foi şi, ceea ce nu ştiu cititorii, scufundat fiecare din ei în propria lui mizerie, ameninţarea zilnic mai acută a redactorilor concediaţi.

Ei au familie, încrezători în vechiul sfat biblic că omul nu trebuie să fie singur şi fără răspunderi – şi după garanţia indirectă a Evangheliei, că păsările cerului nici nu seamănă, nici nu culeg. Domnul îngrijindu-se ca şi de crinii cîmpului pentru ele. Asemenea asigurări optimiste erau pe vremea carului cu boi şi a pătulelor îmbelşugate, cînd starea de rob era peferabilă stărilor de stăpîn de azi.

Trei, patru ziare sînt în preziua ultimului lor număr de apariţie cernită, cu chenarul negru împrejur. Altele vor pieri la rîndul lor. Se va aşterne peste presă cimitirul dorit de oamenii care dau problemelor de viaţă, necuprinse de sinceritatea minţii şi de imperativul datoriei, soluţia morţii.

Indiferent de opiniile lui adevărate sau semuite, un ziar reprezintă foamea, răbdarea şi descurajarea a sute de oameni, femei, copii şi bărbaţi, reduşi în energiile lor de rezistenţă la sfert. Anii de război, de calamităţi, de incapacitate şi prostie înfumurată, cu cortegiul lor de cîrji şi coşciuge fantome şi cu stolul de epidemii după ele, ca nişte fluturi, au secat vlaga scriitorului deopotrivă cu măduva citorilor, care vin la presa derizorie şi deşartă ca la un refugiu amăgitor.”

*

Plîns grecesc. În căutarea tipică mie – de cît mai multe surse despre un subiect – și avînd în vedere că tableta Kindle e ocupată cu copierea unui număr însemnat de cărți, iau spre lectura dinaintea prăbușirii în somn volumașul Căderea Constantinopolului, de Tatiana Stavrou, apărut în variantă românească la Editura enciclopedică, în 1997. Am mai citit cartea, cred că pe vremea interesului meu pentru Bizanț. Avînd autoare o poetă, cartea se vrea un plîns grecesc, dacă nu chiar creștin, pentru Căderea Constantinopolului. Mehmet e aici Diavolul, Dușmanul și nu un personaj istoric. Giovanni Giustiniani, cîntat ca un erou creștin, e aici Ioan Iustinian, viteaz între viteji.