Comunicări ce (nu) suportă amânare

Când pune întrebări, istoricul clipei, domnul Ion Cristoiu îl privește pe invitat cu atenția interlocutorului silitor, convins că pe parcursul celor 30, 40 sau 50 de minute va afla cele mai exacte date, expuse de invitat cu multă minuție, și desigur atât de impecabil argumentate încât la sfârșitul interviului toată lumea să cadă pe spate de uimire.

De obicei, intervievatul pare să nu se sinchisească de faptul că moderatorul urmărește în caiet schema chestionarului. Și indiferent la claritatea și chiar la valoarea chestionarului propus la începutul emisiunii, invitatul se lansează în slalomuri ideatice și divagații care pe burtieră promit o limpezire în ceața dezinformărilor zilei. Chiar dacă așteptata limpezire nu se produce, promisiunea e cât se poate de spontană și sinceră. Fiindcă, nu-i ăștia suntem…

De la domnul Ion Cristoiu noi toți cei care i-am fost sau încă îi suntem în preajmă, am învățat un foarte important îndemn/principiu – nu ignorați SURSA! Verificați  – mai presus de toate – autenticitatea informațiilor sursei.

Urmăream în feluritele emisiuni ce fel de întrebări punea domnul Ion Cristoiu și cât de prompte și în spiritul întrebării erau răspunsurile. Asta se întâmpla cu succes deseori. Dar alteori aceleași precise și poate incomode întrebări primeau răspunsuri evazive, ocolitoare.

Dar în ciuda cacofoniei generale (uneori spontană, alteori organizată), istoricul clipei știa întotdeauna să extragă din noianul datelor „știrea”!

…

Da, îmi spuneam, așa stau câteodată lucrurile, mai ales atunci când „bufnițele nu sunt ce par a fi” cum bine spunea regizorul și scenaristul David Lynch (n.1946) în episodul 8 al serialului Twin Peaks (1990_1991).

Deși ce urmează să atașez acestei arhive afective nu are absolut nici o legătură cu serialul de succes al anilor nouăzeci, nu pot să nu recunosc versatilitatea și încărcătura simbolică a motto-ului episodului opt al acelui serial.

În România postdecembristă acest motto a fost întâlnit de multe ori atât în vorbirea curentă cât și în reportaje, „mese rotunde”, dialoguri în direct sau indirect, etc. Ce sunt dialogurile în indirect? Sunt dialoguri imaginare, multe din ele încercând să aducă în prim plan fie personalități care nu mai trăiesc, fie personalități în viață care de obicei refuză să comunice cu presa, cu publicul, ba uneori chiar și cu propria familie.

După această aparent încâlcită introducere voi trece la comunicări ce (nu) suportă amânare, fiind vorba de evenimente petrecute cu niște sute de ani în urmă. Am reflectat puțin și mi-am zis că lăsarea în uitare a unor întâmplări descrise lucid și cu multă sinceritate ar fi nu doar o regretabilă ciuntire prin omisiune a istoriei, dar și o lipsă de respect pentru ceea ce au însemnat personaje importante despre care se știu doar câteva relatări, și acelea ignorând contextul.

Și acum faptele:

Leyda 1609

Personaj : Rembrandt (1606-1669)

„În 1609, Rembrandt, fiul morarului Harmen Gerritszoon van Rijn e în vârstă de trei ani.

Membrii Statelor Generale și guvernatorii orașelor Olandei formează o nouă clasă patriciană care militează pentru pace. E vorba, zic ei, de interesele țării. Este cel mai bun mijloc de a-i reduce sarcinile, căci dacă particularii se îmbogățesc, statul slăbește tot plătind cheltuielile de război. Punct de vedere de administratori înțelepți! Militarii habar n-au de astfel de neplăceri. Dezbaterile iau o întorsătură destul de aprigă. Și, cum se cuvine într-o țară liberă, fiecare își dă părerea. Poporul însă, în totalitatea lui, e sătul de războaie. La 9 aprilie 1609,  după tratative laborioase, un armistițiu pe doisprezece ani este semnat la Anvers. El recunoaște suveranitatea Provinciilor Unite. Nu se știe ce a gândit morarul din Leyda despre aceste grave evenimente. Cât despre tânărul Rembrandt, el este la vârsta când te minunezi de o piatră, de un câine sau de o rază de lumină. Este vârsta lumii fără de margini, împânzită de puteri miraculoase, unde fiecare obiect înseamnă o ființă care înțelege tot ce i se spune și care răspunde într-un limbaj secret dar pe de-a întregul limpede pentru cei inițiați: este una din calitățile pactului lor. Alți copii se distrează cu o sfârlează. Tânărul Rembrandt este un privilegiat. El are pentru joacă moara tatălui său. La vârsta lui, nu există putere în lume pe care să nu o poată supune.”*

 Leyda 1629

În timp ce la granițe tunul bubuie, în fața unei oglinzi Rembrandt privește un chip omenesc. Și tunul bubuie vesel, pe uscat și pe mare! Groaza s-a răspândit pretutindeni și însuși viitorul republicii pare să fie în joc. Toți acești oameni cumsecade care trăiau în bună pace în ciuda războiului, văd răsărind deodată chipul său adevărat, sub cel mai tragic aspect, invazia.

 În fața oglinzii Rembrandt privește. Înainte de toate trebuie să privești bine. Un desenator bun este acela care vede mai bine decât ceilalți. Fiecare ochi, fiecare nas și fiecare gură sunt unice dar pentru a surprinde secretul acestei unicități trebuie să vezi cu o agerime ieșită din comun. Oamenii din nord se formează târziu, ei păstrează mult timp trăsăturile copilăriei. Rembrandt nu face excepție. La 23 de ani pare să aibă 18. Prin om se salvează Rembrandt, de la înfățișarea lui exterioară la chip, de la chip la suflet. Un portretist este un vraci care dă viață sufletelor.

Deși avea doar douăzeci și trei de ani când a realizat acest autoportret, Rembrandt a folosit o gamă impresionantă de tehnici artistice pentru redarea emoției și dramatismului. Deja, sunt vizibile atât ”punerea luminii” cât atmosfera densă, caracteristice artei lui Rembrandt. El a folosit nuanțe apropiate, pensulație mixtă, delimitând șuvițe individuale de păr prin zgârierea în vopseaua umedă, pentru a crea acest portret încărcat emoțional. Studii ca acesta i-au permis să-și creeze mai târziu mari opere de artă, care portretizau cu autenticitate sentimentele subiecților.

 Lvov, Polonia, 1897**

Rembrandt și-a folosit adesea autoportretele ca materiale didactice pentru studenții săi, punându-i să producă nenumărate copii și variante atât pentru propria lor edificare, cât și pentru că se vindeau destul de bine. Există nu mai puțin de cinci copii ale acestei picturi particulare, ceea ce a dus la unele dispute cu privire la atribuirea sa de-a lungul deceniilor. Istoricul de artă Abraham Bredius, care a descoperit portretul într-un castel de lângă Lvov în 1897, l-a prezentat pentru prima dată ca un Rembrandt autentic, dar în catalog a inversat această opinie în 1969.

Indianapolis 1979

Alți cercetători au cântărit de ambele părți, înainte și după o curățare din 1966. Examinările tehnice, inclusiv radiografia X din 1979, au rezolvat problema, iar lucrarea este acum acceptată ca fiind a lui Rembrandt. Radiografiile au scos la iveală porțiuni extinse în care Rembrandt și-a modificat unghiurile umerilor și capului și poziția pălăriei. Acest lucru indică faptul că lucrarea este o compoziție originală, mai degrabă decât o simplă copie.

….

De ce să vorbim despre Rembrandt și Ion Cristoiu? Fiindcă vorbim despre Artă și Profesionalism. Fiindcă vremuri tulburi erau și la 1629, influenceri erau și atunci cu duiumul, dar cei care au scris istoria prin arta lor, prin scrierile lor s-au îngrijit și de Adevăr. Pictorii l-au pus într-un rictus, scriitorii în aluzii fine, dramaturgii în replici cu tâlc. Nu în zadar a spus înțeleptul Will că ”întreaga lume e o scenă”.

* Roger Avermaete, Rembrandt și epoca sa, Editura Meridiane 1969

**  https://paintings.theclowescollection.org/technical-reports/c10063/