Comuniştii au intuit momentul

Ascensiunea dictaturii comuniste în anii imediat postbelici a fost studiată şi după decembrie 1989. Textele dedicate acestei perioade vorbesc cu îndărătnicie despre rolul decisiv jucat de Armata Roşie. În Rusia, bolşevicii au cîştigat puterea, ca să spunem aşa, prin ei înşişi. Urmaşii lor, românii, n-ar fi avut cum s-o facă dacă nu era Yalta. Indiferent ce-ar fi întreprins partidele istorice, totul ar fi fost zadarnic. Jocurile erau deja făcute. O dovedeşte, printre altele, şi faptul că în Ungaria ascensiunea dictaturii a fost asemănătoare celei din România, deşi, la Budapesta, partidele democratice au cîştigat primele alegeri libere.

Corectă, teza are însă o gravă deficienţă. Descurajează orice radiografie serioasă a României imediat postbelice. Dacă instalarea dictaturii comuniste a fost o fatalitate, nu văd de ce am mai scrie despre epoca respectivă. Toate cărţile ar trebui să se rezume la o frază: Pentru că la Yalta lumea a fost împărţită în sfere de influenţă, comuniştii au ajuns la putere în România şi în celelalte ţări din Est. Fireşte, în Istorie nu există ce-ar fi fost dacă… Şi dacă ne-am juca puţin cu acest ce-ar fi fost dacă? Şi dacă, de exemplu, am pune între paranteze ocupaţia sovietică şi am radiografia bătălia politică dintre comunişti şi celelalte partide ca o bătălie în sine, neinfluenţată nici de ruşi, nici de americani? Rezultatul ar fi, prin implicaţiile economice, social-politice şi morale respective, o tulburătoare lecţie asupra prezentului.

Remarcăm astfel imensitatea problemelor care şedeau în faţa tuturor forţelor politice româneşti. Remarcăm, de asemenea, că, excepţie făcînd social-democraţii, nici o forţă politică a momentului nu lua în serios aceste probleme. Partidele istorice nu intuiau nevoia de schimbare. Ele se iluzionau că românii se puteau întoarce cu totul şi cu totul la anii dintre cele două războaie mondiale. Or, aşa ceva nu era posibil. România acelei perioade fusese o ţară bolnavă de politicianism. Nu întîmplător, dictatura lui Carol al II-lea a fost primită cu satisfacţie de cea mai mare parte a populaţiei. Venise momentul unui tratament dur, extrem de dur, menit a o scăpa de tumoarea politicianismului interbelic.

Războiul complicase aceste probleme. Mai mult, le adăugase altele noi. Dictatura antonesciană îi obişnuise pe români cu mîna de fier. Sporiseră lipsurile. Se adîncise prăpastia socială. Ca şi în alte ţări ale Europei, conflagraţia trecuse prin foc şi prin pară nu numai pe soldaţi, dar şi pe toţi românii. Din nefericire, politicienii autohtoni nu sesizează realităţile. PNŢ şi PNL nu-şi dau seama de caracterul excepţional al momentului. De deplasarea spre stînga a societăţii româneşti. O deplasare cu pronunţate note de bolşevizares. De antipatia cu care erau priviţi îmbogăţiţii de război. Cele două partide cred că totul va merge ca în anii interbelici: concentrarea exclusivă pe jocuri de culise, inclusiv cele uzate de Camarilă, accentul exclusiv pus pe politica de club.

E drept, comuniştii au învins cu sprijinul ruşilor. Privindu-le însă politica, nu putem să nu observăm, totuşi, momentele de superioritate faţă de partidele istorice în perceperea realităţii. Comuniştii sesizează, de exemplu, rolul determinant al străzii. Ei folosesc din plin demagogia populistă. Merg în întreprinderi, bocesc pe umărul lucrătorilor, caută să le demonstreze că sînt de-ai lor. O problemă gravă a momentului e cea a speculanţilor. Comuniştii sînt extrem de duri cu aceştia. Partidele istorice nu iau atitudine. Ele se cramponează de stricta respectare a regulilor cerute de economia de piaţă. De aceea protestează faţă de măsurile de forţă luate împotriva speculanţilor de către guvernul Groza. Masele, exasperate de spectacolul luxului ostentativ, lovite de lipsuri, le aplaudă.
Dacă n-ar fi fost Armata Roşie, comuniştii n-ar fi pus mîna pe putere. Dar, mai mult ca sigur, ar fi dat mari bătăi de cap partidelor istorice!