CoraZone | Nu suntem la un pas de nebunie, o trăim cu disperare

De când a început toată această nebunie am avut multe rezerve. Nu am pus la îndoială existența virusului, nu am zis că e o conspirație mondială, dar am ridicat sprânceana la imensa manipulare. Cunosc destul de bine instrumentele manipulării, am recurs și eu la ele, că doar nu am avut niciodată pretenția că aș fi ușă de biserică. Prin urmare, am luat-o ușurel, însă nu am fost iresponsabilă. Dimpotrivă, am zis că paza bună trece primejdia rea. Am ajuns să ies de la duș și să mă spăl pe mâini. Tot timpul m-am întrebat care e scopul întreținerii acestei isterii. Până zilele trecute, când am descoperit că teroarea psihică este combustibilul acestei stări de de anormalitate pe care o trăim. Am mai scris aici că una dintre nepoțelele mele a fost suspectată că ar fi infectată. Trec peste toate anormalitățile sistemului. Nici nu pot descrie cum te poți prăbuși. În capul meu s-a dat o luptă între bine și rău de a trebuit să intervină sufletul și să-l altoiască în moalele capului pe ăla rău. Cum îmi creionam cel mai negru scenariu, venea neuronul bun și repeta ca un papagal: Va fi bine, va fi bine!

De ce am fost atât de alarmantă, în condițiile în care este demonstrat că virusul este mai blând cu copiii? Pentru că nepoțelele mele, gemene, s-au născut prematur și plămânii nu s-au dezvoltat suficient. În al doilea rând, din cauza gândului că ar ajunge în spital. Toți patru. Grație televiziunilor noastre, spitalul Covid-19 este purgatoriul. Ieri, când am aflat că testul este negativ, a fost sărbătoare.

Așadar, am înțeles că spaima este deasupra oricărei rațiuni, te face să-ți pierzi mințile la propriu.
De aceea, nu înțeleg de ce permanent ni se induce această spaimă. Și înțeleg de ce noi nu vom ieși niciodată la geamuri și în balcoane să aplaudăm medicii. Nu pentru că nu ar merita, ci pentru că nu avem încredere. Nu în ei-fiecare am avut experiențe cu medici buni de pus pe rană, dar și cu haini cu buzunarele desfăcute-, nu avem încredere într-un sistem făcut praf. De politicieni. Pentru care, spitalul a fost bun pentru sifonat bani publici.
Acei politicieni au crezut că ne vor face pui de lei dacă ne pun Imnul.
Mă rog, niște pui de lei în cuști.

La noi parcă toate-s pe dos, de se miră lumea. Îmi spunea un amic din Madrid, o prietenă din Italia, alta din Franța că sunt mirați de nivelul de isterie care este la noi.
Societatea se canibalizează și suntem abia la început. O asistentă din Galați, care lucrează la Spitalul de Boli Infecțioase nu este „înger în alb”,  ci demon în ochii vecinilor ei. Precum Ku Klus Klan, aceștia i-au aruncat cu clor pe ușa apartamentului, iar din magazinul de lângă bloc a fost dată afară. Vecini pe care-i cunoaște de 20 de ani.

Niște vârstnici de la căminul din Râmnicu-Vâlcea au fost la un pas de a fi puși în drum, iar familiile au refuzat să-i ia acasă. Au fost dispuse să își asume prin declarație pe propria răspundere un eventual deces al vârstnicului. Norocul lor a fost că hotărârea luată în Comitetul Local pentru Situații de Urgență nu a mai fost pusă în aplicare.

O femeie de 70 de ani a murit, marți, în Vama Nădlac, după ce a fost abandonată pe șosea de șoferul unui microbuz cu care a intrat în țară. A dat-o jos, să nu aibă probleme la graniță.

Un bărbat a fost dat afară de proprietarul locuinței pe care o închiriase, când s-a internat două zile la spital cu pneumonie. Motivul? „Nu vreau să mă molipsești de corona”. Bărbatul a fost testat, rezultatul fiind negativ. Acum, e homeless. În București.
Tot aici, o femeie și fiul ei de 17 ani au fost dați afară din casa rudelor soțului ei decedat, deoarece a început să tușească din cauza unei răceli. Femeia și fiul ei sunt cazate într-un centru.

Un bărbat de 59 de ani din Timiș și-a pus capăt zilelor după ce a fost anunțat că o să își piardă locul de muncă. S-a aruncat de pe o pasarelă în apele Timișului.

La 1 aprilie, potrivit datelor oficiale, sunt 950.000 de contracte muncă suspendate sau închise.
Astfel de exemple fac ca neliniștea, neîncrederea, spaimele să crească. Și se ajunge la isterie.

Desigur, sunt și lucruri frumoase și există și speranță. De exemplu, eu, când merg la magazin mă întâlnesc cu un domn, lucrător la salubritate. Gunoier, cum ar veni. Mă salută de sub masca lui neschimbată de cine știe când. Ieri, când eram fericită după ce am primit rezultatul, i-am zâmbit. S-a uitat spre un copac. „Auziți, doamnă, cum cântă păsărelele? Vedeți cum înfrunzește?”, m-a întrebat el arătând cu mâna, pe care și-a tras o mănușă murdară, copacul din față. Am dat din cap. „Viața merge înainte, doamnă, nu ne așteaptă pe noi”. S-a sprijinit în măturoi și a oftat. Dacă nu erau restricțiile astea, sigur m-aș fi repezit la el și l-aș fi îmbrățișat. Apoi, m-am gândit că dacă nu am fi ajuns în situația asta, nici nu l-am fi observat pe omul cu măturoiul. Sau l-am fi ocolit, să nu ne murdărească.

I-am auzit pe toți decidenții plângându-se că au probleme cu achizițiile de echipamente medicale, de aparatură. Că toată lumea vrea să cumpere, adică tot mapamondul. Și că producătorii majorează prețurile. De exemplu, un ventilator tocmit pe 10 000 de euro ajunge să coste și 50 000 de euro. Acum, eu nu înțeleg. Producătorii ăia nu sunt loviți de un sentiment de umanitate? Vine apocalipsa, iar pe ei îi interesează profitul? De ce nu se pun Trump și toți licuricii pe ei? Să le bată obrazul, să-i acuze de speculă.

Abia aștept învierea.
E aproape și vinde mai bine decât apocalipsa.