Corespondență din Anglia | De când cu amenințarea foametei și penuria unor produse mi s-au reactivat instincte românești pre-decembriste

Într-o fereastră, un copil a lipit două desene, pe două coli de hârtie: pe una scrie NHS, cu litere îngroșate, în culorile curcubeului și lângă, un alt desen cu un arc de curcubeu, ca o potcoavă, ocrotește înălțimea NHS-ului, literele multicolore, vrând să-i aducă noroc. În zilele acestea simți că nu ai mai putea spune nimic rău despre National Health Service (NHS), fără a părea suspect, răuvoitor, un dușman al poporului englez. Toate păcatele trecute i-au fost șterse de botezul prin foc: al Covidului. Azi s-a dat sfoară în țară, pe toate canalele: cetățenii să iasă la ora 8pm în pragul ușii și să bată din palme pentru NHS și Care workers. Oamenii de pe străzile mai amărâte, cu casele lipite unele de altele, cu ușile la mai puțin de 2 metri distanță, probabil își vor scoate doar palmele pe geam. Și apoi se vor spăla pe mâini, 20 de secunde, cu apă caldă și săpun, în timp ce vor cânta prima strofă din imnul națiunii, care durează aproximativ 20 de secunde. Așa ni s-a sugerat, când ne spălăm pe mâini. Unii, mai puțin patrioți, cântă Happy Birthday to you de vreo două ori.

Mulți asistenții sociali se simt lezați în demnitatea și orgoliul lor profesional. Și ei sunt în prima linie, eroi ai clipei. Au fost dați la o parte, din nou vitregiți, băgați pe ușa din spate, printre ceilalți care workers. Fără recunoaștere socială și politică acordată identității lor specifice: de asistenți sociali. Oare dacă li s-ar fi pomenit numele alături de lucrătorii NHS-ului, oamenii nu ar mai fi ieșit în număr mare în prag să ridice ofrande, în muzica a milioane de palme bătute? Dar mulți Consilieri s-au mobilizat să facă lobby ca să îndrepte această injustiție și să ceară, în sfârșit, recunoaștere politică pentru această categorie profesională atât de stigmatizată, chiar urâtă, disprețuită, de mulți muritori.

Acum două zile am primit un mesaj text de la Gov.UK: Stay Home. Save the NHS. Save Lives. Ieri, același mesaj a fost preluat de chief executive și transmis tuturor roboțeilor organizației. La cei mai mulți, telemunca și digitalizarea comunicării au început să intre în sânge, un drog insidios care va da dependențe, poate fără cale de întoarcere la normalitatea care a fost. Acum se inventează un nou mod de-a exista, ceva ce împinge înainte cu viteza unei rachete, refuzând întoarcerea la vechea normalitate, un fel de planetă abandonată după ce a fost răvășită de Covid. Covidul vrea faimă și eternitate, vrea un nou an zero, de la care se vor număra anii.

De trei zile de când Boris Johnson a impus restricții de mișcare, cerul a devenit senin, albastru intens, fără nori, absorbind parcă libertatea care i-a părăsit pe oameni. În limitarea forțată a libertății, simt cum omul își pierde demnitatea și odată cu ea, și fericirea. În schimb, i se oferă forțat promisiunea protecției. Mai întâi, și în primul rând din pricina fricii, panicii și apoi din cauza porționării forțate a libertății, se pierde demnitatea de a fi om – a decide, a se mișca, a alege, chiar să facă greșeli sau să ia hotărâri neînțelepte – și astfel, omul își dă seama de fericirea pierdută. Nu o apreciau pe Mărunta Fericire înainte de Covid, la fel cum bărbatul plictisit de soția cu șorț de bucătărie, mirosind a usturoi și a ceapă, cu părul nearanjat și manichiura nefăcută, visează și merge la iubită, pentru a se simți fericit. A merge la cumpărături sunt acum evenimente pe care le trăiesc cu intensitate, aproape ca pe-o aventură, iar cerul și aerul proaspăt mă fac să simt mai puternic ce fericită sunt când iau două sacoșe goale pe care scrie Sainsbury’s și mi le pun pe umeri. Cu sacoșele mă simt în siguranță. Chiar dacă m-ar opri poliția să mă întrebe de sănătate și încotro mă duc, pot spune curat că mă duc la cumpărături și că nu tușesc, nici nu mă doare gâtul. Când nu ies cu sacoșele, mă îmbrac sport, să conving ochii soacrei că-mi fac mișcarea-exercițiu, la care fiecare cetățean, care nu întrunește condițiile izolării, are dreptul o dată pe zi. Prefer să ies dimineața devreme, înainte de a-mi începe munca de la domiciliu. Am un traseu discret și plăcut, prin cimitirul vechi dintr-o pădure cu alei, pe o colină mică, nu departe de casă. Sunt încă destui oameni la plimbare-n cimitir și pe străzile care-mprejmuiesc ca o centură, cimitirul vechi și cel nou. Ies oamenii să-și plimbe câinii, să facă jogging, sau pur și simplu la plimbarea matinală.

De când cu rafturile pustiite în supermarketuri, încerc să evit acele epave ce-mi amintesc de-un cimitir de dinozauri, condamnați la extincție. Am descoperit un magazin ambulant, în aer liber, care livrează fructe și legume, ouă și lapte. Produse direct de la producătorii locali, de la țăran, cum s-ar spune la noi. Am aflat de ei pe Facebook și mi-a plăcut oportunismul lor pragmatic. Imediat după discursul lui Boris Johnson din seara de 23 Martie, când a anunțat măsurile de restrângere a libertății de mișcare și decizie personală, magazinul cu pricina a postat că livrează produse și miercuri. Până atunci au fost activi doar lunea. Ieri când m-am dus la cumpărături, vânzătoarea mi-a spus că vin și joia, iar azi au postat un program de cinci zile pe săptămână, inclusiv duminica și un serviciu de comandă prin text message, dar pe o rază restrânsă, câteva străzi din cartierul respectiv. Vor da lovitura. Am văzut inclusiv persoane cu vârste care ar fi putut fi peste 70 de ani (aceștia veneau împreună, soț și soție, cu mașina), care nu s-au supus dictatului guvernamental de a nu ieși din casă. S-a respectat distanța socială (2-3 metri) la coada de vreo 5-6 persoane și toată lumea cumpăra cu bun simț, fără disperare și exces. Avem cu toții certitudinea că și mâine mai este o zi cu produse. O bunicuță zglobie, atrasă de perele și merele din dreapta mea, a ignorat recomandările distanței sociale, sfidând frica de boală și moarte. Când a trecut pe lângă mine, a simțit nevoia să facă o glumă, ca nu cumva să mă îngrijorez: I won’t breath (nu o să respir). Mi-a venit să râd, dar m-am abținut, ca nu cumva să împroșc particule de aer și mucus.

De când cu amenințarea foametei și penuria unor produse (paracetamol, hârtie igienică, șervețele igienice, de dezinfectat, făină și drojdie) mi s-au reactivat instincte pre-decembriste. Scanez mediul cu un spirit de observație acutizat, stimulat de produsele alimentare și de magazinele care încă mai sunt deschise (doar cele cu produse considerate esențiale). Cunosc și rețin acum programul magazinelor și zilele, orele când se livrează marfa. De pildă la Coop-ul de la doi pași de mine, după amiaza la ora două, marțea și vinerea se aduce marfa. Am început să întrețin banale conversații cu vânzătoarele, casierițele, despre produse, sau pur și simplu, să le spun o vorbă bună. Și vânzătorii, casierițele sunt eroi în războiul cu Covidul. Azi mi-am călcat pe inimă și m-am dus la un Sainsbury’s mic, pentru că la cele mari mă deprimă vastitatea rafturilor goale, tăcerea lor mormântală și lipsa de expresie, înghețul, de pe fețele cumpărătorilor, nu demult zgomotoși si fără griji. Nu a fost chiar așa de rău în supermarketul mic. La un moment dat, aud un comunicat în magazin, care s-a repetat peste cinci sau zece minute și probabil tot așa, până la închidere. O voce, probabil înregistrată, spunea că de luni până sâmbătă, între orele 7.30 și 8 dimineața, magazinul își deschide porțile pentru cei care lucrează în domeniul sănătății și îngrijirii sociale. Și totuși, nu este corect. În noua categorie socială de key-worker, creată de când cu Covidul, intră și alte profesii: asistenți sociali, anumiți angajați din consiliul local și central, din charities, IT, Poliție, postași și lucrători la poștă, preoțime (chiar dacă bisericile sunt închise și nu se mai oficiază căsătorii și botezuri, doar înmormântări). Ar fi trebuit ca porțile să fie deschise la prima oră și pentru ei. Fără să vreau, din inerția istoriei, nu mă pot opri să nu-mi amintesc de nomenklaturiștii pre-decembriști care beneficiau de drepturi în plus, dar fără să-și pună viața, sănătatea lor și a familiilor lor în pericol. Key workerii sunt împinși de la spate, nu au multe opțiuni decât să meargă înainte, pentru că lumea, țara pare să se fi golit de oportunități și șanse. Ei mențin stupul social în picioare, ca viitoarele generații de albine, care, cum și când se vor naște, să îndulcească viața în stup. Dar mai e mult până atunci. Și nu știam ce triste-s pub-urile închise. Tristețea lor să nu usuce florile!

La ora opt, nu a ieșit pe străduța mea nimeni. Dar tunurile au tras câteva salve, până la 8 și trei minute, intermitent sunet soldățesc, care îndeamnă la solidaritate și îi cinstește pe eroii în viață și pe morții necunoscuți, fără vină.