Corespondență din Anglia | De VE Day englezii au pus un ecran de fum peste realitate

În opt mai a fost Bank Holiday, zi oficială liberă, să se simtă omul liber prin casă, prin curte, la cumpărături sau plimbându-și câinele. În fiecare an, bank holiday din mai era în prima zi de luni a lunii mai, care ar fi căzut anul acesta în data de patru. Dar autoritățile au decis să combine două evenimente – bank Holiday și Victory in Europe (VE) Day – pentru o elevație de maximă intensitate. În opt mai s-au sărbătorit 75 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin capitularea Germaniei naziste. Englezii care au avut chef să-și acopere fereastra casei sau geamul de la mașină cu steagul Regatului Unit, ori să-și întindă St. George flag pe zidul casei, sau stegulețe triunghiuri pe o funie prin curte, au putut să dea drumul imaginației. Pe o casă, flutura singuratic un steag galez. Pe gardul unei case de la țară, câteva stegulețe ale unor țări europene, inclusiv al României, agățate fiecare pe câte un țăruș. Un om care gândește drept, mi-am zis, sau poate doar știe ceva mai multă istorie, fapt ce l-a lecuit de grandoarea entuziasmului simțit de învingătorii ce se văd fără pereche. Churchill e pe primul loc în clasamentul celor mai mari britanici ai tuturor timpurilor. Dar Churchill a fost mare doar pe vreme de război. A-i da cununa de lauri celui mare doar pe timp de război, trădează și o mândrie, o vanitate de tip beligerant, o nostalgie a solidarității în vremuri de restriște, poate și o imaginație a salvatorului ce te scoate la liman din apocalipsă. Ce a făcut același Churchill pentru țările din fostul bloc comunist? Britanicilor nu le pasă de asta. Sau poate nu știu ceea ce nu știu.

Ieri a fost cald, un soare de vară, numai bun de plajă. Ne-am dus la un estuar, într-un loc de o frumusețe naturală rară, încărcat, simt eu, de energii dătătoare de fericire liniștită. Am parcat mașina în sat, într-un lay-by pe marginea străzii principale. Când ne-am dat jos din mașină, o doamnă, cam la 60 de ani, ne-a făcut cu mână din casă. Am răspuns salutului cu același gest, fără să-i înțelegem pe moment rostul și semnificația. În spatele nostru, cam la douăzeci de metri, un grup de bărbați și femei, să fi fost vreo șase, toți peste șaizeci de ani, adunați în cerc, pe scaune pliante în fața unei case, la un pahar, o gustărică și o vorbă bună. Zâmbeau și arătau fericiți. Am luat noi inițiativa și le-am făcut cu mâna. Gestul a fost întors cu bucurie. Deja ne prinseserăm. Era o petrecere câmpenească de ziua Victoriei (Marii Britanii și a Aliaților) în Europa. La pub-ul închis din sat, proprietarul, care locuia la etaj în clădirea pub-ului, scosese boxele în curte, să se audă din drum muzică englezească din perioada lor interbelică, pe care s-a dansat în stradă în ziua de opt mai 1945. Mai încolo, un alt grup de seniori, și mai numeroși, pe scaune, în cerc ocupând aproape toată străduța nepavată ce da în poteca ce duce la estuar. Ne-am zic că așa o fi doar la țară, în locuri mai conservatoare și retrase. Dar mi-am amintit că înainte de a pleca de acasă mi-am văzut vecina din dreapta la taifas cu vecina din stânga, pe stradă. Apoi vecina din dreapta s-a așezat pe bordura trotuarului de unde a mai purtat încă două conversații de durată: una cu un cuplu de vecini de peste drum, alta cu un domn mai în vârstă care venea de la cumpărături. Cei doi se știau cât de cât. Dar comportamentele erau inedite, nu mai văzusem ceva asemănător în cei aproape douăzeci de ani de trăit pe insulă.

Când m-am întors de la estuar, pentru că nu am găsit niciun loc liber de parcare pe strada mea, am parcat la două străzi distanță, așa că am avut ocazia să mă plimb prin neighbourhood. Cupluri sau doar un el sau o ea, în fața unor case, pe scaune, nu pe laviță ca în România la sate. Cânta muzica interbelică englezească. A noastră este mai senzuală și duioasă. Dacă te uitai frumos în direcția lor, te salutau, îți făceau cu mâna, zâmbeau fericiți, cum ar fi făcut înaintașii lor, în mai, ziua a opta, anul 1945. Mi-am dat seama că încercau să recreeze un univers paralel pentru o zi, iar trecătorii nu erau simpli trecători, eu nu eram ceea ce am fost pentru ei până mai ieri, când mă vedeau pe stradă, nici ceea ce voi fi din nou, de mâine. Într-un fel, se foloseau de trecători pentru a-și trăi fantasma, carnavalul cu iz de eroism patriotic. Am ajuns mai aproape de casă, pe strada perpendiculară străzii noastre. Doi bărbați tineri, cam la treizeci de ani, din curțile cărora a ieșit prin crăpăturile din gard și înspre cer, chiar săptămâna trecută, un miros de canabis, schimbau vorbe de pe un trotuar pe altul și-i transformau pe trecători în ceea ce voiau mințile lor. Am văzut cum un bărbat pe care-l știam, imigrant și el, a trecut pe lângă cei doi cârcotași, care, stârniți probabil de bietul om dus cu gândul la ale lui, fără chef de sociabilități și bezele, s-au lansat într-un sarcasm parșiv și cu efect întârziat. Să nu-l mai audă omul, să-l aud eu. “Dacă ar fi fost Hitler, ce ai fi făcut?” Înainte să intru în casă m-am dus până la magazinul din colț să cumpăr bere Guiness. La întoarcere, vecina din stânga stătea în fereastra care dădea spre drum și încerca să dea timpul înapoi, până în mai 1945, când oamenii dansau pe stradă. Eu nu am dansat pentru ea la întoarcere, dar am tresărit, pentru că nu o mai văzusem niciodată stând în geam, cu perdeaua dată la o parte, așteptând trecătorii. Ar fi trebuit să-i zâmbesc, să mă uit la ea, dar nu am mai putut să intru în joc. Desigur, pot să-i înțeleg. E cultura lor, e Brexitul, e Covidul, oamenii au tot felul de nevoi, inclusiv de a mai pune un ecran de fum peste realitate. De mâine, viața se întoarce pentru ei la ce a fost înainte de VE Day, iar oamenii vor vedea în ceilalți tot ceea ce au văzut până mai ieri. Nimeni nu învață nimic din războaie, din victorii sau înfrângeri, din istorie în general. Și nu îi schimbă cu nimic o celebrare de VE Day. Dimpotrivă, ziua poate da vedenii și poate scoate fel de fel de imagini din catacombele minților modelate de fumuri.