Novak Djokovic a câştigat Australian Open pentru a zecea oară. El va reveni pe locul 1 ATP

Corespondență din Anglia. Despre femei și bărbați, fără acces la șmecherie

În 1988, Samuel Beckett dă în judecată o companie olandeză de teatru pentru că a distribuit actrițe în piesa sa Așteptându-l pe Godot, o piesă de teatru scrisă pentru bărbați. După cum piesa Not I (Nu eu) a fost scrisă pentru actrițe, nu pentru actori bărbați sau cu alte identități. Chiar și după moartea dramaturgului, nepotul acestuia continuă lupta cu teatrele care nu-i respectă dorințele testamentare și recomandările. Criticismul contemporan a acordat mai multe drepturi cititorului decât scriitorului (artistului) ceea ce, de cele mai multe ori, alterează fundamental sensul, semnificația originală. Egoismul, ignoranța, superficialitatea aduc prejudicii culturii. Multe voci s-au grăbit să-i anunțe certificatul de deces. S-a luptat cineva să reanimeze obiectivul pierdut? Arta înseamnă și educarea lenei minții. Unele teatre încă se mai încăpățânează să pună în scenă Așteptându-l pe Godot cu actori non-binari sau actrițe, ceea ce mă face să cred că piesele lui Beckett nu au fost pe deplin înțelese sau artiști de toate felurile în loc să-și scrie propriile piese de teatru se apucă să le mutileze pe ale altora.

În cartea sa Blasfematorii, scriitorul și profesorul de Literatură Comparată David I. Grossvogel i-a luat la puricat pe Bertold Brecht, Samuel Beckett, Eugen Ionescu și Jean Genet. Le găsește în comun o formă de agresivitate artistică la care au ajuns trecând prin diferite stări, intime și personale, de mânie. O mânie îndreptată împotriva corupției societății ce le-a fost contemporană. Tratamentul e un fel de “cui pe cui se scoate”. Spectatorului i se oferă teatru la fel de corupt, aparent irațional, un teatru care să ofenseze dar și să dea de gândit. De fapt, datul de gândit e o pedeapsă binemeritată (spun bine pentru că nu exclude îndreptarea). Spunea Grossvogel: “Fiecare epocă se așteaptă să beneficieze de un teatru profetic, dar timpul și profeția cad până la urmă în păcatul obișnuinței. În vremuri de asemenea năpastă, se naște un blasfemator, un individ capabil să se indigneze de așa supușenie, un individ care să provoace, cu obrăznicie și o doză de nebunie, plictiseala în care se complac și scena și spectatorii.” (Grossvogel, 1965, p.xi). Nici blasfematorul nu e scutit de eșec sau de ridicol, obligat fiind să meargă pe sârmă, putând oricând să cadă în nerușinare agravantă sau cretinism neinspirat.

Și Așteptându-l pe Godot și Nu eu sunt exemple de teatru senzorial, cu referință directă la simțuri, de aceea Beckett a delimitat strict aria de lucru, pentru că e vorba de diferențe fundamentale. Ca și în lumină și întuneric, yin și yang, înger și demon, adevăr și minciună nu există zone de gri. Unii au inventat tot felul de paradigme, tivuri și cusături, dar cele împotriva firii sunt autodestructive, sterile într-un mediu bazat pe viață și pe consecințele ei.

Așteptându-l pe Godot e o poveste a nasurilor, a mirosurilor, cu acces la vedere sau nu (Pozzo folosește ochelari), o poveste lipsită de empatie și cu un grad ridicat de animalitate. Mai e și o poveste a seminței (mirabila sămânță), rătăcite într-un mediu neprielnic, așteptând un miracol – miracolul vieții. Nu eu e o poveste a cuvântului, a gustului, cu acces la vedere. Not I (în engleză) înseamnă ‘nu bastonaș’, ci cerculeț (eye = ochi, se pronunță la fel ca I = eu). În ambele piese de teatru sexul opus nu apare explicit, ci sugerat. În Așteptându-l pe Godot e vorba chiar de Godot, pe care mulți, greșit, l-au considerat a fi bărbat deși piesa sugerează că la locul așteptării există ceea ce ar fi trebuit să fie copac dar a ieșit tufă (Didi și Gogo nici măcar nu se pot spânzura de așa ceva). În “Nota” care precede scenariul pentru Not I (Nu eu), Beckett se explică:

“Mișcarea: constă în simpla ridicare a brațelor, în lateral, și lăsarea lor să cadă la loc, într-un gest de compasiune neputincioasă. Amplitudinea mișcării se diminuează, devenind abia perceptibilă la a treia încercare, în timp ce gura își revine din refuzul vehement de a se lepăda de a treia persoană.” (Beckett, 1990, p.375).

Avem niște brațe care se poartă ca niște aripi, iar din trinitate gura e așteptată să se lepede de duh. Nu de duhul vieții, pentru că gura e viață (mediu prielnic pentru viață – ex. gură de pământ) ci de lumea spiritelor care populează purgatoriul, sala de așteptare pentru Godot. Recomandările lui Beckett pentru Not I au fost ca protagonista să nu joace teatru, să facă uz de naturalețe și să nu încetinească cadența, să păstreze ritmul, muzica. Pasul – un alt nepalpabil. Avem de-a face cu Facerea Lumii în versiune regenerativă, cu un plan secund cu valențe sexuale, ca în cazul majorității literaturii de muz masculin, definite de Freud, exploatate până la virgulă de moderniști. De fapt sfârșitul piesei Not I este o pasă preluată de la T.S. Eliot, care în prealabil îl deposedase de minge pe Walt Whitman, un joc de al cărui scor s-au îngrijit englezii, încă de la Marele Will, deși ideea s-a născut în antichitate. Homer știa de ce.

“… în zori de zi … înapoi pe câmp (n. vă spune ceva lanul de secară?) … dimineață de aprilie … cu fața în iarbă … nimic altceva decât încolțiri, ridică-le –“ (Samuel Beckett, Not I)
“cu fiecare primăvară mă reîntorci în treime (n.corp, minte, suflet) (Walt Whitman, “When Lilacs Last in the Dooryard Bloom’d”)
“Aprilie e cea mai crudă dintre luni […] Amintire și dorință amestecându-se,
Trezind rădăcini adormite, cu stropi reci de ploaie primăvăratică” (T.S. Eliot, The Waste Land)

Acestea sunt doar câteva exemple din care rezultă că nu putem amesteca lucrurile. Sau lumile. Așteptându-l pe Godot e un tărâm al morții, o umbră a iadului, în timp ce Not I e o poveste a vieții. Interdicțiile, ca și cele 10 porunci, au și ele rațiunea lor. Gândiți, nu vă lăsați la mâna impulsurilor!
Ce sugera Beckett e ca fiecare să-și vadă de treaba lui. După cum v-am mai spus într-un alt articol, ateii sunt cei mai mari păcălici, pentru că ei sunt de fapt aceia care salivează cel mai mult la ideea învierii.

Am ales subiectul Beckett și pentru că personajele din Așteptându-l pe Godot și-au făcut intrarea și pe scena Teatrului Contemporan, căci, după cum bine zis-a Shakespeare, cu toții suntem niște actori. În primul rând să vedem însă ce ne spune Nietzsche despre abilitatea de a aștepta:

“A fi capabil să aștepți e atât de greu încât cei mai mari poeți ai lumii nu au făcut un secret din disprețul pentru incapacitatea de a aștepta. […] Patima (n. dorința) nu știe să aștepte.” (Nietzsche, 1994, p.55)

Adică: Graba strică treaba.

Numele cerșetorilor/vagabonzilor din piesa lui Beckett sunt neobișnuite, au ceva din savoarea și crusta Orientului. Vladimir și Estragon. Vladimir și Est-dragon. Un fel de Rusia și China, dacă e să tragem concluzii. În credința chineză, din întâlnirea Dragonului cu Pământul se naște ploaia. Cu porecle occidentale, fac de asemenea parte din scenariu Pozzo și Lucky. Pozzo se recomandă drept proprietar și ține norocul (porcul) în lesă. Pozzo nu e Godot, nici nu are cum. Toți patru se poartă ca animalele. Câtă vreme speranța în Godot (care dă titlul) e păstrată în scenariu, nimic nu se pierde, totul se transformă.

Unii se închină Vieții, alții se închină Morții. Când cei care s-au închinat Morții și diavolului (caprele) au fost în număr mai mare, au existat războaie, molime, cataclisme, invențiile și descoperirile au produs mai mult pagube umane. Când numărul celor ce se închină Vieții (oile) e mai mare, se trăiește bine, în pace, au loc descoperiri prielnice vieții, se trăiește mai mult (se poate spera la reîntoarcerea în eternitate). Echilibrul ar fi și el posibil dacă nu ar exista unii care să creadă că merge și cu șmecherii.
Citiți, fiecare bucățică de poveste spune ceva despre lumea în care trăim.


Bibliografie:

Beckett, Samuel, 1990, The Complete Dramatic Work, London, Faber and Faber, p.375

Dwan, Lisa, 8.05.2013, “Beckett’s Not I: how I became the ultimate motormouth”, The Guardian, Accesat 13.11.2022

https://www.theguardian.com/culture/2013/may/08/beckett-not-i-lisa-dwan

Grossvogel, David I., 1965, The Blasphemers, New York, Cornell University, p.xi

Nietzsche, Friedrich, 1994, Human, All Too Human, London, Penguin Books, p.55

Wyver, Kate, 18.10.2020, “Not waiting for Godot: new show tackles Beckett’s ban on women”, The Guardian, Accesat 13.11.2022

https://www.theguardian.com/stage/2020/oct/18/not-waiting-for-godot-new-show-tackles-becketts-ban-on-women


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Corespondență din Anglia. Despre femei și bărbați, fără acces la șmecherie”

  • ‘Așteptându-l pe Godot’……cu miros de estrogeni ????
    Pozzo : „Drumul e al tuturor. E o rusine, dar asa e.”
    S-a jucat 10 ani la TNB cu: Marin Moraru, Gh. Dinica si Sandu Sticlaru (Pozzo).
    In prezent, in RO, nu mai exista public spectator pentru aceasta piesa.
    (Pozzo : „Vedeti, dragii mei, nu pot sa ma lipsesc mult timp de societatea semenilor mei. Chiar cand ei nu-mi seamana decat intr-o
    mica masura.”)