Corespondență din Istanbul. Insula Principilor, locul peste care a suflat divinitatea

Nu am mai scris de ceva timp, dar despre ce să te înhami să așterni pe coli de hârtie ? Să repeți la nesfârșit lucruri știute și prea-știute, lucruri dezbătute și întoarse pe toate părțile, să vorbești despre caractere infecte, despre oameni lipsiți de empatie și umanitate, despre cât de mare a ajuns degradarea umană, despre cum ne luăm la trântă pe oriunde și ne umflăm mușchii pe toate plajele din lume, despre prea evlavioși care își imprimă pe chip rânjetul satisfacției că cineva a pățit un necaz?  Nu o să scriu despre astea! Dimpotrivă, o să vă invit la visare, la o plimbare imaginară pe tărâmurile minunate ale Istanbulului.

Dacă pentru mulți oameni Parisul este orașul iubirii, pentru mine Istanbulul este simbolul ei, detronând de departe metropola franceză  la capitolul visare și permanentă stare de bine. În tot vacarmul aglomerației lui, are atât de multe locuri îmbibate de o liniște divină, de speranță, de istorie, de dorință de viață. Asta poate și pentru că oamenii sunt mult mai buni, mai primitori, mai simpli și săritori, poate chiar cu mult mai multă umanitate.

Așadar, o să vă povestesc despre  Insulele Principilor (Insulele Prinților, în turcă Prens Adaları sau Adalar), care sunt un arhipelag de nouă insule din Marea Marmara.

În ciuda faptului că se află la doar o scurtă călătorie cu feribotul de Istanbul, Insulele Principilor par a fi o lume îndepărtată de forfota și aglomerația din metropola turcească. Arhipelagul celor nouă insule, aflat  în Marea Marmara,  face parte din zona asiatică a Istanbulului și captivează cu ritmul său liniștit și boem. Mașinile sunt interzise, sunt câteva mașinuțe electrice, dar până nu de mult aveau doar trăsuri cu cai.  Dintre cele nouă insule, numai patru sunt locuite: Büyükada, Heybeliada, Burgazada, Kınalıada.

Cea mai mare insulă și cea mai îndepărtată de Istanbul este Büyükada, unde, în anul 576 î. C., Justinian a construit un palat și o mânăstire.

Se numesc Insulele Prinților, deoarece prinții rebeli ai acelor timpuri erau exilați pe aceste tărâmuri. Prinții probabil că simțeau furie și deznădejde, singuri și lipsiți de fastul de la curte, dar dacă este să îmi exprim propriul punct de vedere, eu  mi-aș fi  dorit  exilul  în districtul Adalar, cel puțin din primăvară, când înfloresc copacii și când parfumul florilor se răspândește pe străduțele atât de frumos colorate, și până în toamnă, când natura oferă un tablou mirific.

Legenda spune că primii care au făcut din insulele acestea închisori au fost bizantinii. Numele de  Insulele Prinților  a fost căpătat tot în vremea lor, când împărații își trimiteau aici copiii pe care doreau să-i pedepsească pentru fapte rele sau pur și simplu ca să-i îndepărteze de scaunul domniei. Își trimiteau şi iubitele de care voiau să scape, fapt continuat de otomani cu cadânele. Tot aici au fost închiși și călugării care nu se supuneau canoanelor vremii. Însă, insulele sunt cunoscute încă din antichitatea greacă și sunt pomenite și în scrierile lui Aristotel și Plinius cel Bătrân ca Insulele Demonesos.

Cel mai frumos dar pe care ți-l poți face este să le parcurgi la pas, să admiri casele vechi, casele noi, casele cu fațade de lemn, impunătoare și cochete, să te bucuri de priveliște. Străzile parfumate și inundate de magnolii, mimoze, mandarini și lămâi sunt mărginite de aceste vile din lemn. Toate curțile, mari sau mici, sunt pline de “flori de hârtie”, bougainvilleea, de culoare imperială, mov, care îți încarcă sufletul de fericire. Sunt case cu frumoase siluete victoriene, puține cu aspect  local, balcanic, mult mai mult cu amprenta grecilor de odinioară.

După anul 1940, bogații Istanbulului și-au cumpărat case în insule și vin aici să petreacă sfârșitul de săptămână, după cum au făcut și înaintașii lor aristocrați din sec.XIX.

Fiecare insulă este diferită în felul ei, fiecare insulă are propriul ei farmec și propria identitate. Insula Principilor, Büyükada, are iz de colonie, fiind și cea mai mare dintre ele.                                                                       Pe insula Büyükada găsești  Mânăstirea Sf. Gheorghe, o foarte veche  mănăstire ortodoxă greacă, ridicată prin sec. XVIII. Este pe culmea celui mai înalt vârf de pe insula, iar priveliștea și liniștea din jurul ei sunt aproape imposibil de descris în cuvinte. Nu poți să nu te bucuri de priveliștea din culme și să te pierzi în infinitul mării. Dealul este un pic cam abrupt și te solicită acel kilometru pe care îl ai de urcat de la poale, însă merită tot efortul pentru a ajunge la mănăstire. După ce pășești în interiorul ei ești cuprins de o stare de liniște puternică, de împăcare și de mulțumire. M-am așezat pe o piatră și am admirat întreg peisajul pe care ai privilegiul să îl vezi doar de aici, de sus, și care îți taie respirația. De aici poți vedea o mare parte din asiaticul Istanbul, dar și laturi ale celorlalte insule, iar cel mai important pentru mine a fost sentimentul acela minunat că parcă timpul s-a oprit în loc și, cu toată ființa mea, m-am simțit atât de aproape de Dumnezeu. Nu găsesc suficiente cuvinte  pentru a descrie sentimentele ce mi-au cutremurat simțurile. Să îți găsești răgaz să stai acolo, cu tine, cu gândurile tale, și să visezi. E minunat!                                               Mânăstirea Sf. Gheorghe nu este singura biserică ortodoxă de pe insulă. După căderea Constantinopolului, otomanii s-au mulțumit să ocupe doar insulele și să-i lase pe locuitorii greci în pace cu bisericile, mănăstirile și obiceiurile lor . Frumusețea străzilor străjuite de vegetație mediteraneeană îți ocupă întreg spațiul vizual și uiți sau chiar omiți să vezi și lucrurile care ar trebui să îți stârnească interesul. Printre crengile copacilor vedem ceva din Prinkipio, cea mai mare clădire de lemn din Europa, vedem de fapt ruinele ei . Aici a funcționat, din 1903 până în 1968, un orfelinat grec, deși clădirea a fost ridicată la sfârșit de sec.XIX  pentru a fi hotel și cazino destinat călătorilor Orient Expressului.

După ce străbați străduțele în pantă ale insulei, te poți așeza la restaurantele de lângă port și te poți desfăta cu minunatele gusturi și arome orientale.                                                      Dincolo de faptul că Büyükada  este cea mai mare dintre insule și în special punctul de maxim interes, mie, personal, îmi place mai mult Heybeliada, cea de-a doua insulă ca mărime din șirul celor nouă.                                                                                                           Insula Heybeliada, al cărei nume în limba greacă era Halki sau Demonisos, a fost botezată de turci Heybeli, adică „șaua” sau locul mai puțin înalt dintre dealuri.

Insula Heybeliada epatează prin naturalețea și peisajele de vis oferite de vegetația luxuriantă mediteraneeană, cu dealurile încărcate de păduri înmiresmate de pin și flori frumos colorate.

Țărmurile sunt garnisite cu  plaje mici și cochete. Casele și clădirile, dispuse etajat pe străduțele aflate în pantă, se remarcă prin coloritul lor, evidențiindu-se grațios dintre verdele pinilor. Întreg peisajul pare  desprins din picturile marilor artiști peisagiști, expuse în  marile galerii de artă. Cum cobori de pe feribot și atingi țărmul, observi sediul Deniz Lisesi, adică al Liceului de Marină și al  Şcolii de Cadeţi care pregătește elevii ce vor deveni studenți ai Academiei Navale din Turcia. El a fost fondat în 1773 și mutat aici, în Heybeliada, în 1824.

Un loc deosebit de frumos, după ce străbați faleza plină de forfotă, animație și turiști, este cum urci spre vârful dealului cel mai înalt de pe insulă.  Se numește Dealul Speranței și găzduiește o veche mănăstire ortodoxă greacă, Ayia Triada (Sfânta Treime), ce datează din secolul al XI-lea. E un lăcaș mic și plin de încărcătură celestă, unde razele soarelui care intră prin micile ferestre împrăștie o lumină divină. E așa o liniște…

După ce te încarci de splendoarea naturii și a priveliștii din vârful dealului, începi să cobori încet, iar lângă mănăstire zărești silueta seminarului Halki, principala școală de teologie a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului.  Acesta a fost  închis în 1971, după ce a funcționat  mai bine de 127 ani aici.  Pe drumul de întoarcere spre țărm, printre vile,  pe una dintre străzile Heybeliadei  se remarcă și casa de vacanță a celui de-al doilea președinte al Turciei moderne, Ismet Inönü, transformată în muzeu.  Toate insulele sunt de departe o oază de creştinătate, un loc în care timpul parcă stă încremenit și tu te pierzi într-o imensitate de liniște și uitare. Priveliștile oferite de pe culmile fiecărei insule sunt inegalabile.

Heybeliada a fost vestită pentru sanatoriul său, situat nu prea departe de țărm, înființat încă din 1924 într-una dintre spațioasele vile istorice, pentru că aerul deosebit de curat și pădurile de pin din jur aveau efecte vindecătoare asupra bolnavilor de tuberculoză. Clădirea, grav avariată de cutremure, a fost închisă în 2005.

Această insulă, Heybeliada, a fost preferata mai multor poeţi şi scriitori turci care au ales să-şi petreacă mulţi ani aici, casele în care aceștia au trăit vremelnic, devenind muzee.

Dincolo de speranța că v-am stârnit curiozitatea, v-am incitat la visare și la dorința de a explora aceste locuri, mi-am dorit și să vă întrerup de la a vă gândi la cotidianul sumbru al zilelor noastre. Se pare că lumea în care trăim nu își mai găsește umanitatea și că nici șanse de vindecare nu mai are. De aceea, o evadare, chiar și imaginară, este binevenită.