Corespondență din Istanbul. Întâlnire cu Hemingway și despărțirea de ploaie

Motto: „Ploaia se va opri, noaptea se va încheia, durerea va dispărea. Speranța nu este niciodată atât de pierdută încât să nu poată fi găsită”- Ernest Hemingway.

Plouă. Vremea e foarte schimbătoare la Istanbul, așa că ar fi bine să ai cu tine mai mereu umbrela. Când ești turist, alergi să vezi cele mai importante obiective turistice, dar dacă ai avea mai mult timp la dispoziție ai remarca faptul că Istanbulul e plin de muzee și că în fiecare colț găsești ceva foarte interesant și atractiv. Am luat-o încet pe bulevardul principal, apoi am făcut spre dreapta, aproape de liceul Galatasaray, și am coborât încet strada. Nu eram în cea mai bună formă, mă simțeam ușor deprimată din cauza unor evenimente petrecute în jurul meu. Tocmai de aceea am zis să fac o plimbare către nicăieri. Am văzut silueta unor clădiri superbe și, din pură întâmplare, am ajuns în fața minunatului Hotel Pera Palas, care, la rândul său, este un muzeu. Deja începuse să plouă. Nu era așa confortabil să mai cutreier străzile și era momentul potrivit să îi trec pragul. Citisem povestea locului și am zis să îmi satisfac curiozitatea. Un pahar de ceai fierbinte era binevenit și, mai presus de toate, îl și puteam vizita. Am intrat. De la recepție am cerut informații pentru a vizita hotelul și m-a condus un domn, îmbrăcat în haine specifice anilor 1900, în acel tur. După ce am vizitat m-a condus într-o cafenea superbă, împodobită cu tablouri și rafturi de cărți, cu fotografii ale unor oameni de seamă și autografe, cu sute de amintiri. Era ca și cum mă teleportasem în trecut, eram pe la sfârșit de secol XIX și început de secol XX .

O să vă spun mica poveste a hotelului, care este strâns legată de minunatul tren Orient Expres.
Pasagerii luxosului Orient Express, care a pornit din Paris în 1888 și au ajuns la Istanbul după o călătorie de 80 de ore, erau birocrați de nivel înalt, artiști și aristocrați. Pasagerii trenului, care erau dintre cei mai rafinați și pretențioși, când au ajuns la Istanbul doreau să fie cazați în hoteluri luxoase, dar la Istanbul nu exista un astfel de hotel. Pentru a umple acest gol, în anul 1892 a început construcția Pera Palas. Lucrările de construcție au fost finalizate în trei ani.

Hotelul este situat în zona Tepebaşı din Beyoğlu, care este descrisă ca fiind Europa mică, zonă în care se desfășoară foarte multe dintre activitățile culturale și sociale din metropola turcească. Pera Palas, una dintre magnificele clădiri din Istanbul, are și statutul de prim hotel din Turcia la standarde europene. A fost deschis în 1895 cu un bal special. Acest hotel a fost prima clădire, după grandioasele palate otomane, cu electricitate, ascensor electric și apă caldă din frumosul oraș de pe Bosfor. Iar ascensorul, cel mai vechi din Istanbul, este și acum funcțional. Un alt lucru interesant este că aici au loc recitaluri de pian și vioară, seri de jazz, concerte cu arii celebre interpretate de soliști de la Operă, o mulțime de artiști ce îți încântă ceaiul de la ora 5 sau zilele de weekend.
Hotelul Pera Palas, care dăinuiește de de aproximativ 130 de ani în cel mai frumos colț al Istanbulului, are statut de hotel-muzeu datorită oaspeților celebri pe care i-a găzduit.

Pe lângă faptul că Pera Palas a fost casa multor personalități istorice din Istanbul, hotelul a asistat de asemenea la numeroase evenimente istorice. Mustafa Kemal Atatürk a stat de multe ori la Pera Palace Hotel. Începând din anul 1917 și-a găzduit oaspeții de nivel înalt aici. Camera 101, unde a fost găzduit, a fost transformată în muzeu, la 100 de ani de la nașterea sa. În camera mobilată după gustul lui Atatürk în culorile sale preferate sunt expuse obiectele sale personale, cărți cumpărate de la licitații, reviste, fotografii semnate și medalii.

De-a lungul istoriei sale, Hotelul Pera Palas a fost alegerea oficialilor guvernamentali, politicienilor și artiștilor străini care efectuau vizite în Istanbul. Unul dintre cei mai frecvenți oaspeți ai Pera Palas a fost Agatha Christie. Ea a scris sub acest acoperiș unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Crima din Orient Expres. Călătoria cu unul dintre cele mai luxoase trenuri din Europa se transformă brusc într-una dintre cele mai interesante investigații ale lui Hercule Poirot.

La Hotelul Pera Palas din Istanbul a scris multe dintre celebrele sale romane, care încă se citesc cu mare entuziasm, iar camera 411, unde a fost cazată întotdeauna, este considerată astăzi muzeu. Apartamentul Greta Garbo, decorat cu mătăsuri și parfum de trandafiri, apartamentul lui Ernest Hemingway, în care sunt expuse cărțile acestuia, apartamentul lui Pierre Loti cu vedere la Cornul de Aur- toate acestea oferă o minunată delectare și o plimbare prin istorie și cultură. Nu poți spune că ceva ce aparține acestui loc, nu este o poveste.

M-am așezat pe una dintre canapelele somptuoase din cafenea, dintr-un pluș roșu-bordo de cea mai bună calitate, am comandat un ceai și efectiv am început să visez. Roteam privirea și pe fiecare perete găseam o amintire, admiram un tablou, voiam să mă întorc în timp, să fiu acolo, să o privesc pe Agatha Christie, sau Greta Garbo, sau chiar Regina Maria, care pare că a fost și ea oaspetele hotelului. Cu adevărat, acest loc e o poveste în care acum roiesc oameni cu bani, dar nu din aceia simandicoși de la începuturile existenței sale.

Și mi-am continuat visarea, imaginându-mi dialoguri, politețuri, clinchete de cristaluri și străluciri de perle pe decolteurile elegantelor doamne. Aș fi vrut să trăiesc atunci. Cred că aceea e perioada în care mă regăsesc, care mi-ar fi oferit cu adevărat șansa de a transpune lucruri frumos așezate în pagini. Și mai cred că atunci oamenii erau oameni și le puteai oferi încrederea ta. Sau poate că nu. Dacă aș pătrunde în tâlcul vorbelor lui Hemingway: „Cel mai bun mod de a afla dacă puteți avea încredere în cineva este să aveți încredere” , cu siguranță și atunci meschinăria, falsa prietenie ,clevetelile și uneltirile erau la modă. Însă, eu cred că nu erau la nivelul zilelor noastre.

Am citit romanele Aghatei Christie, deși nu sunt o împătimită a scrierilor polițiste și tocmai de aceea nici inspirația scrisului nu mi-ar fi oferit-o vreuna dintre operele ei. Așezată acolo, în cafenea, mi-au revenit în minte pasaje întregi din ,,Bătrânul și marea” sau din,, Adio arme” a lui Ernest Hemingway, acest celebru scriitor american laureat cu Premiul Nobel pentru literatură în 1954. Cu el mi-ar fi plăcut să adulmec savoarea ceaiului turcesc, să îi ascult vorbele profunde, să îi îmbrățișez sfaturile. Îmi reveneau în minte vorbe profunde și citate care ar trebui să constituie lecții de viată, pe care noi, oamenii, din păcate doar le citim și nu le aprofundăm. Mă simțeam atât de singură în cafenea, asemenea bătrânului Santiago din „Bătrânul şi marea”. Dar era acea singurătate aleasă de mine, ca un fel de autoizolare, ca și cum eram într-o provocare majoră, asemenea pescarului în marea lui aventură de a fi singur pe mare, fără nici un ajutor. Ploaia, atmosfera din cafenea, gândurile care-mi inundau mintea îmi creaseră un amestec de simțuri. M-a străpuns un fior atât de ciudat în acea singurătate, deși în jurul meu se auzea zarva făcută de grupuri de turiști aflați la mesele vecine. Priveam oamenii cum râd, cum vorbesc plin de efervescență, iar eu zăceam paralizată în muțenia mea și mi-am amintit … ,,Dar omul nu este făcut pentru înfrângere. Un om poate fi distrus, dar nu învins”, ar fi spus el. Și mi-am continuat visarea, am băut ceaiul și priveam picăturile de ploaie ce se prelungeau pe geam. Parcă eram într-o vacanță din care nu mai voiam să mă întorc. Îmi era bine în colțul acela din cafenea, mă simțeam atât de confortabil în căldura acelui decor. Mi-am aruncat privirea peste niște citate ale marelui Hemingway, care sunt absolut delicioase : „Nu pleca niciodată în excursii cu oameni pe care nu îi iubești”. „Oamenii au fost întotdeauna cei care au limitat fericirea, cu excepția celor foarte puțini, care au fost atât de buni ca primăvara”. „Primul și ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în această lume este să reziști și să nu te lași strivit de ea”. Am zâmbit spre nicăieri. După ce le-am citit am înțeles câtă dreptate are, iar eu nu trebuia decât să las ploaia să spele amintirile cele de mult trecute cât și cele atât de recente. Mi-am terminat ceaiul, visarea, mi-am luat geanta și umbrela și am ieșit atât de fericită din hotelul acela minunat, pentru că întoarcerea în timp îmi redase putere și încrederea că nimic nu este pentru totdeauna, iar soarele iese și după cele mai întunecate furtuni.