Corespondență din Istanbul. Papucii lui Mahmud

Într-o uriașă metropolă, precum Istanbul, nu ai cum să te plictisești nicicând. Dimineaţa mă trezesc chemările la rugăciune, iar pe parcursul zilei mai sunt încă patru care răsună puternic în tot orasul din interiorul moscheelor. Istanbulul este o metropolă pe cât de cosmopolită pe atât de frumoasă şi plină de istorie, iar diferențele culturale dau farmec orașului. Cultura, cafeaua turcească, sutele de condimente si dulciurile specifice locului, oamenii prietenoși, peisajul unic, ceaiul negru, și multe altele, fac din Istanbul un oraș al contrastelor și al experiențelor de neuitat.

Așa cum spuneam, Istanbul este orașul unor puternice contraste, în care ultramodernismul se amestecă cu tradiționalele obiceiuri ale oamenilor, creând-i o unicitate aparte

Iarna, pe strada mea trece un vânzător ambulant care își scutură clopoțelul și strigă din toate puterile: Boza!. (Boza este o băutură tradițională turcească, care are o istorie de mii de ani. O băutură indispensabilă zilelor de iarnă, este de obicei servită cu năut prăjit.)  Pe tot parcursul anului, un altul trece și vinde dulciuri făcute în casă, iar oamenii coboară să cumpere, deși magazinele lor sunt absolut ticsite de bunătăți. Vecina de peste drum își coboară dimineața un coș de nuiele legat cu o sfoară, iar un tânăr îi pune pâine caldă, ea îl ridică trăgând de sfoară, iar dacă mă vede la fereastră îmi face cu mâna și îmi spune – Günaydın!  Sunt atât de plăcute aceste imagini!

Cei care l-au vizitat știu cât este de tonic și efervescent, iar cei ce nu au făcut-o îi îndemn să și-l treacă pe lista de priorități.

În atmosfera prietenească pe care încerc să o transmit, am citit un roman care mi-a întărit convingerile.

Dacă acum câteva zile vă îndemnam să citiți Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu, acum o să îndrăznesc să vă oblig să citiți „Papucii lui Mahmud” de Gala Galaction. De la prima pagină m-a captivat și nu m-am dezlipit câteva ore de lângă ea. Iar pentru minunata lectură trebuie să-i mulțumesc pentru recomandare unui om deosebit.

Nu mi-aș fi imaginat că voi citi cu așa mare nesaț cartea. Romanul nu are o acţiune complicată, povestea fiind dramatică, dar, în acelaşi timp, simplă: începe după Războiul de independență din 1877.

Personajul principal, Savu Pantofaru, un foarte iscusit cizmar, temător și cu frică de Dumnezeu, ucide un turc, bolnav de tifos,  într-o noapte, în curajul dat de o beţie.  El nu bea deloc alcool, dar în seara cu pricina cade pradă ispitei. După ce îl omoară, observă papucii rupţi ai turcului prin care degetele degerate ale acestuia ieșeau afară, imagine obsedantă care îi revine în minte chiar şi atunci când se trezeşte din beţie. Gândurile pun stăpânire pe Savu, îl obsedează și îl îngroapă pe  Mahmud în mormântul părinţilor săi, iar a doua zi se îmbolnăvește de tifos și el.  Este tratat de boală, însă iertarea acestui păcat îi îndrumă pașii către un mare duhovnic.

Spovedania şi canonul primit de la un duhovnnic, de a confecţiona şi a dărui sărmanilor o mie de perechi de încălţări, îl vor metamorfoza, transformându-l din omul chinuit de remuşcări şi de greutatea păcatului într-un om liber, apropiat de Dumnezeu. De altfel, la final, înainte de moarte, Savu Pantofaru îl vede pe Hristos. El moare când ajunge la Istanbul, la prietenul său Ibraim, și ca să se evidențieze ideea unităţii credinţei religioase, Savu Pantofaru va fi îngropat într-un cimitir turcesc, la fel cum Mahmud, turcul ucis de el, fusese înmormântat în cel ortodox. Este un  mod atât de sensibil și profund prin care ni se arată că separarea la nivel de credință religioasă nu-şi are rostul şi că orice om poate fi iertat de păcate, orice om poate ajunge la mântuire.

În romanul Papucii lui Mahmud, ideea izbăvirii prin viața pe care o ducem, prin binele pe care-l facem altora, prin pocăinţă, apare atât la personajul principal, cât şi la duhovnicul la care Savu Pantofaru merge pentru a-şi mărturisi păcatele.

Nu o să vă povestesc întreg periplul, parcursul spiritual al lui Savu Pantofarul, însă o să vă spun că am citit atât de frumoasă descrierea Istanbulului, a oamenilor locului, a moscheei Eyup Sultan, care este una dintre cele mai vechi și importante moschei din Turcia. Aceasta a fost construită, la cererea lui Mahomed Cuceritorul, pe mormântul lui Abu Eyup el-Ensari, prieten apropiat al Profetului. Datorită importanței sale și a faptului că zilnic vin pelerini de peste tot din lume să se roage la mormântul acestuia, moscheea este considerată al treilea loc sacru din lume, după Mecca și Ierusalim.

Puterea exemplului credinței, prieteniei și empatiei umane sunt etalonul acestei lucrări și s-au lipit profund de sufletul meu.

O să închei cu un paragraf din carte, în care se vorbește despre orașul Istanbul și despre oamenii lui, în speranța că vă voi convinge să citiți romanul Papucii lui Mahmud.

„-E frumos Stanbulul lor, dom` Nicolache?

-Kir Savule, socotesc că orașul cel mai frumos de pe pământ…Când intri cu corabia pe Bosfor și te apropii de inima Stanbulului, te întrebi mereu: intru în Țarigradul sultanilor ori în raiul lui Dumnezeu? Orașul ăsta vine clădit, aproape tot, pe coastele mării. Bizanțul grecesc cel vechi, adică Stanbulul turcesc de azi, intră în mare ca un pinten. Iar marea intră și ea în uscat, între Stambul și Galata, unde sunt ambasadorii creștini și intrarea asta a mării este Cornul de aur. În fața stă Asia Mică, Scutari, Haidar-Pașa, Kadikioi și la mijloc e Bosforul, albastru ca florile de stânjenel!… Ce mândrețe, Kir Savule! Ce palate, ridicate unele peste altele! Ce geamii de marmură și ce păduri de chiparoși! Când mă gândesc, Stambulul mi se pare ca o rodie plesnită în felii, și printre felii, în loc să curgă zeamă roșie, curge apa mării.

(…)

– Da` ce fel de oameni sunt turcii ăștia, dom Nicolache? Acu, noi nu-i scoatem din „păgâni” și nu putem să le iertăm că ne-au robit și ne-au mâncat țara și sufletele părinților atâtea sute de ani… Da` cum sunt ei la ei acasă?

-Kir Savule, îți vorbesc cinstit. Sunt oameni de credință și de cuvânt. Când ți-a vorbit turcul o vorbă,  nu mai iese din ea. Stau bașca de creștini și sunt aspri cu ei – e adevărat…Dar nici noi, creștinii, nu suntem cu turcii te mir ce mielușei”.