Pandemia pompieristică. Episodul1 | Infecții argumentative și teste PCR

În ultimele luni au făcut carieră o mulțime de argumente neroade, sofisme mai mult sau mai puțin deghizate, paralogisme (denumirea tehnică a prostiei sincere) și afirmații infecte cu titlu argumentativ. În fiecare episod al sintezei de față o să examinăm succint două astfel de aberații cu înalt potențial patogen.

Primul argument este foarte întâlnit în tabăra „negaționiștilor” (adevărați, nu desemnați de borfașii ocrotiți de autorități și alte entități necurate): „Cunoști pe cineva infectat? Internat? Mort?” (Se presupune că, dacă nu ai astfel de cunoștințe, pandemia nu există.) Poate lua diverse forme și, tehnic, e o variantă de ad ignorantiam. Acest sofism (paralogism atunci când nu există elementul intențional) face parte din aripa extra dictionem a argumentărilor invalide (erori din afara uzului limbajului), categoria „sofisme de relevanță” (erori care leagă „corpuri străine” de ideea pe care vrem să o susținem).

Prin natura lui nu poate îmbrăca decât două forme: pozitivă („este adevărat fiindcă nu s-a dovedit că e fals”) și negativă („e fals pentru că nu s-a dovedit că e adevărat”). Cazul nostru este o derivată care înlocuiește demonstrația cu informația și s-ar putea traduce astfel: „Ai văzut tu vreo mașină? Dacă nu, poți să treci strada pe unde vrei, fiindcă nu există mașini.” Totuși, nu e recomandabil să treci strada printr-un loc nepermis convins de un asemenea argument, și cu atât mai puțin când te uiți în direcția greșită. (În România nu e recomandabil nici când o faci pe trecerea de pietoni.) Virusul SARS-2, care e doar un biet prefațator al deceniului isteriei planetare, nu a fost văzut de nimeni. Este detectat (nu cu cine știe ce acuratețe, după cum o să vedem mai jos) pe baza unor fragmente de informație genetică. Însă faptul că nu a fost văzut nu ne permite să deducem (corect) că nu există.

Indiferent cât de umflate ar fi raportările oficiale, există îmbolnăviri și decese dintr-o cauză nouă și puțin cunoscută. Faptul că tu nu ai văzut bolnavi și morți (din cauza asta nouă) nu înseamnă nimic. Nici gravitație n-ai văzut în afara schemelor din manualele de fizică, și totuși, e cea mai bună explicație pe care o ai pentru faptul că, dacă stai la etaj, nu ieși din casă pe fereastră, ci coborând scările. Dacă vrei să susții întemeiat că nu există virusul, trebuie să demonstrezi că toate îmbolnăvirile și decesele au avut altă cauză. Și, conform legilor logicii, nici atunci nu obții un argument valabil pe vecie, fiindcă orice instanță ulterioară care nu se încadrează în acest tipar anulează universalitatea „adevărului” pe care l-ai demonstrat.

Al doilea argument tinde să devină mai rar, însă în primăvară a fost de-a dreptul viral, preponderent în tabăra opusă: „Cu cât mai multe teste, cu atât mai bine/ mai multe vieți salvate/ etc.” Asta ar fi forma entimematică, adică cea scurtă. Reîntregit, argumentul ar putea suna cam așa: „Dacă te testezi, depistezi boala. Dacă o depistezi din timp, ai mai multe șanse să scapi, iar concetățenii tăi o să fie mai în siguranță (pentru că nu-i infectezi). Deci, cu cât se fac mai multe teste, cu atât o să fie salvate mai multe vieți.”

Deși e valid formal, în cazul nostru argumentul nu e valabil, dintr-un motiv foarte simplu: ambele premise sunt false. Mai întâi, acuratețea testelor nu ne oferă niciun motiv să credem că putem depista toate cazurile. Apoi, presupunând că ai depistat într-adevăr ceva (testul PCR a ieșit „pozitiv”, iar analizele mai aprofundate l-au confirmat), nu-ți folosește la nimic: se prea poate să nu se întâmple nimic, să nu infectezi pe nimeni și să ai nenumărate alte ocazii să scapi cu viață. Bunăoară când treci strada printr-un loc nepermis uitându-te în altă parte. Așadar, acest slogan trebuie șters din lista argumentelor și readus la forma inițială, cât se poate de valabilă: „Cu cât mai multe teste, cu atât mai bine – pentru producătorii lor, pentru distribuitori, pentru presa amatoare de cifre bezmetice și pentru guvernele care vor să pună populația la colț.” Pentru tine, cetățeanul obișnuit, este mai rău. Dacă n-ai remarcat asta până acum, poți să crezi în continuare că nu există mașini. Sau gravitație.

Povestea noului coronavirus e foarte complicată, ca și în cazul mai tuturor confraților lui. Există totuși o mulțime de date care încep să se contureze destul de clar, atât în ce privește testele, cât și în ce privește infecțiozitatea lui. Puțini dintre cetățenii noștri informați „strategic” știu ceva despre sensibilitatea și specificitatea testelor PCR. Presupunând că prelevarea, prelucrarea și interpretarea probelor au o doză rezonabilă de corectitudine, la fiecare 10.000 de teste sunt ratate două cazuri pozitive (apar ca fals-negative) și ne pricopsim cu cel puțin 10 artefacte – cazuri inexistente, sau fals-pozitive. Mai mult, după unele surse această cifră poate ajunge la… 500! La peste 20.000 de teste, câte se efectuează în România zilnic în ultima vreme, cifrele devin comice.

Să repetăm exercițiul doctorului Heneghan cu cifrele de la noi. În săptămâna 19-25 iulie în România au fost 6987 de noi (?) „infectați”. Aproximativ 5% dintre teste au ieșit pozitive. La o sensibilitate a testelor între 71 și 98% (vezi articolul din link-ul de mai jos) trebuie să acceptăm că ar fi putut fi „ratate” între 150 și 2.000 de „persoane infectate”. La o specificitate de 97,5% (media între cele mai optimiste și cele mai pesimiste estimări), aproximativ 350 de rezultate au fost fals-pozitive. Oricum am face socoteala, un scenariu în care luăm în calcul cea mai ridicată acuratețe a rezultatelor ne arată că detectăm „boala” cam în cinci cazuri din zece în care ar putea fi depistată (cu ajutorul testului PCR). Dacă un aparat de testare a scurgerilor de gaze din apartament ar avea aceeași acuratețe, ați aprinde bricheta când vă afișează „verde”?

Nu trebuie să ne batem capul prea tare ca să deslușim ce înseamnă toate astea. În absența simptomelor concludente, un rezultat negativ sau pozitiv ne spune… orice și în același timp nimic. Într-o săptămână am descoperit că 0,035% din populație poartă virusul. 35 de persoane din 100.000. Date fiind acuratețea rezultatelor și faptul că testările au fost preponderent țintite (instituții, fabrici, cluburi, comunități profesionale etc.), putem estima că o testare aleatorie ne-ar arăta că la nivelul întregii populații într-o săptămână cam 20 de persoane din 100.000 pot fi considerate „virusate”. (Dar putem adopta și ipoteza mai puțin plauzibilă că există de două ori pe atâtea, adică mai mult decât se descoperă acum cu testări dedicate – situația nu se schimbă radical.) Dintre acestea, chiar și după informațiile acceptate oficial, zece sunt „asimptomatice”, nouă au simptome ușoare și una – simptome severe, cu posibilitatea de a ajunge într-o stare critică.

Dar asta ar însemna că în fiecare săptămână avem în România în jur de 200 de noi îmbolnăviri (în adevăratul sens al cuvântului). În aceeași săptămână 19-25 iulie, în România s-au raportat 156 de decese cauzate de Covid, iar media celor internați la terapie intensivă a fost undeva spre 300. Ce să mai înțelegem de aici? Că mai bine de jumătate dintre cei care se îmbolnăvesc cu adevărat (ajung să prezinte simptome semnificative) mor? Că nu toate decesele raportate au legătură cu virusul? Că autoritățile au vreun instrument secret de cunoaștere a stării reale Înțelege fiecare ce vrea. Aparent pe bună dreptate.

Rămânem totuși cu câteva întrebări legitime, cărora nicio autoritate nu le poate oferi un răspuns rezonabil: Ce relevanță mai are numărătoarea „noilor infectați”? Are vreun sens să susținem că putem depista toți asimptomaticii? Nu cumva faptul că sunt toți în colimator și în multe cazuri sunt agresați fără temei e mai degrabă un comportament criminal decât o dovadă de grijă profundă pentru sănătatea populației? La care putem adăuga o concluzie fermă (una dintre puținele certitudini legate de noul coronavirus pe care le avem în acest moment): Dată fiind tehnica de depistare, nebunia „cazurilor noi” n-o să se încheie decât în momentul în care o să încetăm să mai facem teste. Până la următoarea glaciațiune o să existe peste tot pe planetă câțiva „noi infectați” în orice lot consistent de persoane testate cu mijloacele actuale.

După cum ne-a spus chiar Organizația Mondială a Sănătății (pagina 12 – minutul 34 al conferinței), „se întâmplă foarte rar” ca un „caz asimptomatic” să transmită virusul unei persoane „sănătoase”. (În fond, dacă am număra toate „infectările” din România – doar cu bacteriile și virușii pentru care avem teste – am avea pe puțin o sută de milioane pe săptămână.) „[Multe date de acest fel] nu sunt publicate în literatura de specialitate”, dar „[chiar și din lucrările publicate] s-ar părea că rareori se întâmplă ca un asimptomatic să fie sursa reală a transmiterii [virusului]”. Doamna doctor Maria van Kerkhove, căreia îi aparțin afirmațiile citate, își încheie intervenția cu multă candoare: „Am vrea să ne concentrăm serios pe cazurile simptomatice. (…) Dacă ne-am putea concentra pe asta, cred că am avea rezultate foarte, foarte bune în ce privește suprimarea transmiterii. Însă din datele pe care le avem s-ar părea că rareori un asimptomatic transmite cu adevărat [virusul] unui alt individ.” (Dacă vi se pare ceva nelalocul lui, ați sesizat corect: logica acestui „dar” e puțin cam șchioapă și pare să trădeze atenția doamnei pentru autocenzurarea unui mare of.) Ulterior scăparea a fost rectificată printr-o „clarificare” redactată de Hill & Knowlton, firma de PR angajată de OMS special pentru comunicarea „strategică” în pandemie.

Într-adevăr, dacă am dori cu adevărat să ne ocupăm de sănătatea populației, am face mai bine să observăm ce se întâmplă cu „simptomaticii”. În cazul lor, testul le-ar putea oferi medicilor o mână de ajutor pentru stabilirea diagnosticului corect – care nu se poate face niciodată doar pe baza testului! – și tratarea adecvată a bolii. În fiecare săptămână câteva mii de persoane sunt private de libertate într-un mod absurd, pe baza unei suspiciuni lipsite de orice fundament științific. Li se adaugă alte câteva sute bune care au avut ghinionul să primească un verdict eronat și sunt obligați să suporte consecințele.

Libertățile fragile câștigate cu atâta trudă au devenit contingente, și se pare că unele dintre ele o să dispară curând. Calitatea vieții întregii populații e afectată serios de stresul știrilor, de teroarea comunicatelor oficiale, de nesiguranță și, mai nou, de moda vestimentară care devine obligatorie în tot mai multe țări: botnița. Chiar dacă sute de mii de oameni speriați de moarte o consideră o binecuvântare, cel puțin la fel de mulți sunt deranjați sau chiar enervați de impunerea acestui accesoriu. Iar unii au și argumente (dincolo de cele medicale) care demonstrează cât de stupidă e această măsură. Dar despre toate astea (și despre alte două argumente invalide foarte populare anul ăsta) în episodul următor, Măști faciale și alte instrumente de încurcare a minții.