Criza relației Orientului Mijlociu cu UE – amenințare și șansă

În zilele de 26 și 27 octombrie 2023 a avut loc la București a noua Conferință privind cooperarea dintre UE și statele Orientului Mijlociu și ale Africii de Nord. Organizată de Institutul pentru politica și economia Orientului Mijlociu (MEPEI), România, și EuroDefense România, în parteneriat cu Institutul pentru studii politice și internaționale (IPIS), Iran, Institutul internațional pentru studii medio-orientale și balcanice (IFIMES), Laboratorul pentru studiul Inițiativei „Drumul și centura”, România, și Ambasada Republicii Islamice Iran la București, conferința s-a desfășurat la nivel de experți în geopolitică, geoeconomie, relații internaționale (civile și militare) și diplomație, care și-au exprimat puncte de vedere personale pe temele ultrasensibile ce frământă în prezent comunitatea internațională și în special statele și popoarele din Orientul Mijlociu. Participanții au venit din diferite colțuri ale lumii (Arabia Saudită, China, Egipt, Elveția, Franța, Germania, Italia, Iordania, Iran, Kuweit, Qatar, Liban, Malaiezia, Marea Britanie, Pakistan, România, Rusia, Siria, Turcia, Ungaria etc.), dar în special din zonele geografice cele mai critice ale Asiei – continentul a cărui ridicare în secolul ce îi poartă deja numele, determină trecerea la ordinea mondială pluricentrică / multipolară. Participarea impresionantă, din punct de vedere cantitativ și calitativ, chiar dacă nu a implicat oficial decidenți politici, a dovedit cât de mare este nevoia de dialog, în aceste vremuri de confuzie și iraționalitate, precum și faptul că România mai este încă un loc de întâlnire acceptat de persoane care altminteri nu vor sau nu pot să călătorească și să se întâlnească în alte locuri din Europa sau America.

 

 

DECĂDEREA DIPLOMAȚIEI ȘI NEVOIA REABILITĂRII EI     

 

Este oarecum ciudat să vorbim despre cooperarea între UE și țările Orientului Mijlociu într-un moment în care nu înțelegerea, ci războiul, nu solidaritatea, ci dezbinarea ne înconjoară și bat la ușile noastre pretutindeni. Probabil că mai întâi ar trebui să stingem focul și abia apoi să vedem cum putem construi împreună o casă comună.

 

Cooperarea noastră în chiar stingerea focului și restabilirea păcii este, însă, de asemenea, necesară. Ea este chiar mai importantă acum decât altădată.

 

În acest sens, dialogul este mai necesar ca oricând. Acela care refuză dialogul refuză pacea. Fostul premier britanic Harold Wilson spunea pe drept cuvânt că „dușmanii negocierilor sunt dușmanii păcii”.

 

Necesitatea dialogului, în special cu cei care nu ne plac și nu gândesc la fel ca noi, pune în lumină nevoia de a consolida dimensiunea diplomatică a relațiilor internaționale. Diplomația este mai necesară și mai importantă în timp de război decât în timp de pace.

 

Este o greșeală care se comite sub ochii noștri aceea de a reduce corpul diplomatic din ambasade, a diminua contactele diplomatice, a închide canalele de comunicare diplomatică, a refuza dialogul diplomatic exact în momentul în care fără el nu putem ieși din dezordinea sângeroasă actuală pentru a ajunge la o nouă ordine, adică la o nouă pace.

 

Mahatma Ghandi spunea cu deplină dreptate: „nu există un drum care să ducă la pace; pacea este drumul”.

Trebuie să fim sinceri! Relațiile internaționale nu sunt relații de iubire. Ele nu sunt nici măcar relații de prietenie. Descrierea hollywoodiană a relațiilor internaționale ca fiind o luptă dintre bine și rău, dintre cowboyii cinstiți  și bandiții corupți, dintre polițiștii incoruptibili și gangsterii incorigibili, dintre îngeri și diavoli, dintre salvați și damnați trebuie respinsă ca fiind falsă. Demonizarea adversarului este o piedică suplimentară în definirea unei baze a înțelegerii între actorii care joacă pe scena „marelui nostru sat global”. Aceasta nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa de viziune politică, pentru lipsa înțelepciunii politice. Trebuie să luptăm pentru a exclude tactica perdantă a diabolizării în relațiile internaționale și împotriva ideologizării relațiilor internaționale.

 

Relațiile internaționale se bazează pe și evoluează în funcție de jocul intereselor și dinamica raporturilor de putere. De aceea, trebuie să trecem peste emoții și resentimente istorice pentru a identifica „solidaritatea intereselor” și bazele acestei solidarități, ceea ce ne poate uni mai presus de ceea ce ne dezbină. Să punem imaginația deasupra memoriei, să negociem cu adversarul de azi convinși că el poate fi aliatul de mâine, și astfel că construim o pace justă, fezabilă și durabilă!

 

În acest sens este recomandabil să construim alianțe care nu se opun altor alianțe, ci alianțe care ne protejează interesele limitând și canalizând spațiul de mișcare al alianțelor cu interese adverse. În concret, puterile regionale și locale ale Orientului Mijlociu trebuie să își identifice interesele comune pe care le pot așeza la baza unei cooperări care nu se îndreaptă propriu-zis împotriva puterilor globale (ale căror interese nu pot fi neglijate și a căror existență nu poate fi ignorată), ci, inclusiv profitând de actualele lor controverse strategice la nivel mondial, să pună aceste puteri în situația de a nu le mai putea domina și de a prefera beneficiul stabilității și securității colective la nivel regional, realizate prin efortul popoarelor medio-orientale, tradiționalei lor politici de dominare prin dezbinare.

 

 

SCURTĂ RADIOGRAFIE A UNEI LUMI ÎN CRIZĂ

 

Cu toții trăim azi în mijlocul unui complex de crize.

 

1. Europa este în criză. Simptomul cel mai evident al acestei crize europene este războiul din Ucraina.

 

Acest război nu a fost nici impredictibil nici inevitabil. A fost un război dorit în speranța că prin victoria Occidentului euro-atlantic se va reconfigura echilibrul de putere la nivel global, de o manieră care să permită menținerea supremației americane în ordinea mondială. A fost un război provocat pe baza calculului greșit potrivit căruia Rusia va fi sufocată și obligată să capituleze printr-un război economic fulger (capacitatea de rezistență a economiei și societății ruse, ca și eficiența complexului militar-industrial rus au fost grav subestimate)

 

În Ucraina războiul nu se duce numai între SUA și Rusia, ci și între SUA și UE. Dacă Rusia continuă să reziste și chiar câștigă teren, UE a sucombat deopotrivă politic și economic.

 

2. UE este în criză. Dintre multele crize care afectează Uniunea voi menționa trei.

 

În primul rând, criza de identitate. Aceasta are două componente: criza de identitate culturală și criza de identitate geopolitică.

 

Criza culturală are în centrul ei susținerea că UE trebuie să fie o uniune de națiuni creștine, pe când în statele membre trăiesc mari comunități necreștine, în special musulmane, care au ajuns să domine anumite sectoare socio-profesionale și au găsit acces la exercitarea puterii politice. Construcția europeană nu poate merge înainte până când nu se rezolvă această contradicție.

 

Criza geopolitică constă în aceea că UE nu a reușit încă să își definească frontierele până la care înțelege să se extindă și pe care trebuie să le apere. În acest context trebuie subliniat că actualii membri nu înțeleg că fără includerea Turciei UE nu poate fi actor global. În cel mai bun caz, poate aspira la statutul de actor regional.

 

În asemenea condiții o politică externă comună reală și adecvată a UE este de neconceput.

 

În al doilea rând, avem de a face cu criza de conducere / leadership. Cu actuala conducere, rezultată din calcule politicianiste, coruptă și incompetentă, de la UE nu se poate aștepta nimic rațional și pozitiv în ceea ce privește cooperarea cu statele Orientului Mijlociu, cel puțin până la alegerile din 2024.

 

În al treilea rând, vedem criza economică și politică subsecvente pierderii războiului din Ucraina purtat cu SUA (nu cu Rusia). Implicarea în acest război, cu costurile lui insuportabile pentru o entitate aflată de mult în criză de creștere economică și în incapacitate de a-și finanța propriile proiecte strategice (cele care vizează, în special, infrastructura critică), i-a anulat Uniunii Europene, prin efectul de bumerang al subordonării față de strategia sancțiunilor economice americane, aplicate nu doar Rusiei și aliaților săi, ci și tuturor statelor terțe înclinate spre neutralitate sau spre o geopolitică autonomă, orice capacitate de inițiativă strategică, precum și beneficiul accesului la marile piețe orientale și la surse ieftine de energie.

 

Ce poate oferi o asemenea Uniune Orientului Mijlociu, altceva decât spectacolul unor gesturi marțiale imitate după cele ale SUA, cu scopul de a ascunde deficitul de putere în toate domeniile?! Singura speranță poate veni de la observația că istoria UE se poate scrie și ca o istorie a crizelor depășite în ultimul minut. Întruparea ei, anunțată și de rezistența tot mai accentuată a unora dintre statele membre, cere, însă timp. Deocamdată, în relația cu UE, Orientul Mijlociu trebuie să se ajute singur și Dumnezeu îl va ajuta.

 

3. Orientul Mijlociu este în criză.

 

Când vorbim despre Orientul Mijlociu avem în vedere un spațiu de întâlnire a unor culturi, religii, experiențe istorice și aspirații naționale diverse, dar și locul în care se intersectează interesele puterilor globale. Reluând o formulă atașată de fostul premier britanic Winston Churchill Balcanilor, ne putem întreba dacă nu cumva și Orientul Mijlociu produce mai multă istorie decât poate consuma. Ca și în cazul „butoiului cu pulbere balcanic”, eu unul cred că ceea ce este în exces și de aceea greu de consumat în Orientul Mijlociu nu este istoria produsă de popoarele regiunii, ci istoria toxică produsă de hegemonii globali și exportată de ei cu forța aici.

 

Gestionarea crizei cronice în care se află Orientul Mijlociu și care acum trăiește un alt moment de acutizare, este, de fapt, gestionarea conflictului dintre interesele legitime ale popoarelor locale și ambițiile ilegitime ale puterilor globale, aflate, pe deasupra, în conflict și unele cu altele.

 

Ciocnirea de interese între puterile globale în Marea Neagră, în Marea Chinei, în Marea Japoniei, ca și în Oceanele Pacific și Indian, a dus la o relativă diminuare a interesului și prezenței lor (în special despre SUA este vorba) în Orientul Mijlociu. Actuala criză din Gaza dă apă la moară școlilor de gândire care au criticat retragerea SUA din Afganistan, cvasi retragerea din Irak și acceptarea unui oarecare partaj al influenței în Siria, cu Rusia și Turcia (tot mai puțin atlanticistă), pentru a se împotmoli în Ucraina și a stimula coagularea națiunilor asiatice într-un „Secol al Asiei”, amenințător pentru supremația americană în ordinea globală și pentru modelele de organizare ale Occidentului colectiv. Ea este pentru SUA ocazia ca să revină în regiune.

 

O asemenea reorientare ar putea oferi inclusiv oportunitatea ieșirii din anumite blocaje geostrategice prin părăsirea anumitor fronturi lipsite de perspective, fără ca eșecurile înregistrate acolo să fie prea vizibile – este cazul frontului ucrainean.

 

În același timp, însă, conflictul paroxistic dintre Israel și Hamas deschide porți largi pentru consolidarea influenței Chinei și Rusiei în Orientul Mijlociu, în măsura în care acestea, în afară de faptul că pot dialoga cu toate părțile, direct sau indirect, beligerante, pot oferi mai mult decât America, a cărei ofertă de sprijin este exclusiv militară.

 

Fără a avea Iranul sau Turcia printre instigatorii, planificatorii și catalizatorii acestei crize, ea le furnizează contextul în care să probeze convingător că în Orientul Mijlociu nu va exista pace fără a se ține seama de punctul lor de vedere și de interesele lor. O fac atât prin discursul ferm, cât și prin avantajele autoreținerii în termeni practici pe care o manifestă pe teren.

 

În acest context fluid statele Orientului Mijlociu și ale Africii de Nord au posibilitatea fie de a opta pentru a-și asuma o identitate regională clară, plecând de la care să realizeze anumite alianțe regionale, fie de a-și negocia securitatea ca agenți locali ai uneia sau alteia dintre puterile globale care le promite protecția.

 

În primul caz, există șansa dobândirii unei securități colective durabile la nivel regional (regiunea Orientului Mijlociu extins sau a Asiei de Vest), ceea ce impune ca prealabil o redefinire a identității strategice a fiecăruia (statele regiunii vor trebui să pună agenda intereselor regionale înaintea agendei intereselor globale, găsindu-și sursa securității în cooperarea regională și nu în protecția unuia sau altuia din hegemonii globali), iar la nevoie și ajustarea definiției privind identitatea culturală (ex. statul unui grup etno-cultural / religios ar trebui să devină statul tuturor cetățenilor săi, diferiți dar egali și cu șanse egale, indiferent de cultură, religie, gen, vârstă etc.)

 

În al doilea caz, criza regională va continua cu scurte pauze care vor constitui doar puntea de la o explozie de violență la alta, explozie prezentând totdeauna riscul contagiunii.

 

4. Ordinea mondială este în criză.

 

Toate crizele amintite, precum și altele nemenționate aici nu reprezintă numai continuarea unor vechi controverse și rivalități, ci componente ale unei singure mari crize coerente: criza schimbării ordinii globale. În acest sens se poate spune că ordinea unipolară a murit, dar ordinea multipolară nu s-a născut încă. Cea din urmă este în fază embrionară și nașterea sa va fi (deja este) însoțită de mari dureri, resimțite pretutindeni în marea „maternitate globală”.

 

Efortul acestei nașteri va privi și anumite evoluții ale dreptului internațional. Astfel, statele Asiei și nu numai și-ar putea uni forțele pentru a reglementa regimul juridic al sancțiunilor economice internaționale. În prezent acestea sunt ilegale și de aceea abuzive, ineficiente în atingerea țintelor geopolitice, dar acționând ca adevărate arme de distrugere în masă asupra oamenilor obișnuiți, a societăților naționale. Dacă lucrurile stau astfel, un tratat internațional pentru neproliferarea armelor de distrugere în masă cu caracter economic ar trebui propus și apoi adoptat sub egida ONU.

 

 

CÂTEVA REMARCI DE ETAPĂ…

 

Pe fundalul conturat mai sus, câteva remarci importante pot fi formulate.

 

1. Manifestările de furie și demonstrațiile unor mari mase de oameni care au loc deopotrivă în Sudul colectiv și în Occidentul colectiv nu pot fi descrise ca fiind de esența lor pro-palestiniene sau anti-palestiniene, pro-israeliene sau anti-israeliene, antisemite sau filosemite, chiar dacă asemenea sentimente sunt identificabile pretutindeni. Ceea ce constituie trăsătura esențială este dorința unanimă a popoarelor de a fi găsite soluții politice pentru a se pune capăt conflictelor geopolitice care par a fi fără sfârșit. Popoarele s-au săturat și nu mai vor să trăiască sub amenințarea unor boli pe care timpul s-a dovedit că nu le poate vindeca. Uraganul puterii celor fără de putere se ridică amenințător la nivel global, în est și vest, în nord și sud, pentru a respinge escaladarea violenței ca terapie a conflictelor și pentru a afirma că moartea unui singur om din cauza controverselor geopolitice este o tragedie prea mult, mortul evreu sau arab, creștin sau agnostic, alb sau negru, israelian sau palestinian fiind egali între ei și provocând aceeași durere umanității și aceeași repulsie față de ucigași.

 

Vestea bună este aceea că în fața unor atari proteste globale decidenții politici, fie ei liberali sau conservatori, democrați sau autoritari, din spațiul european, american, asiatic, african etc., nu pot rămâne surzi. În unitatea de mesaj al protestelor își are originea și o anumită unitate de mesaj al puterilor globale și regionale, care afirmă că dreptul la apărarea propriei securități nu echivalează cu dreptul la brutalitate, genocid, răzbunare sau pedeapsă colectivă. Aceasta înseamnă că depășirea limitelor rezonabile ale legitimei apărări este la fel de condamnabilă cu agresiunea căreia i se răspunde.

 

În acest cadru, manifestațiile națiunilor arabo-musulmane semnalează că ele sunt în favoarea oricărui acord care aduce pacea (inclusiv acordurile de tipul celor abrahamice) dar nu la orice preț. Pentru a fi durabilă nu este suficient ca o formulă de pace să fie fezabilă, ea trebuind să fie și justă; respectiv să poată fi percepută ca justă de toate părțile implicate și interesate.

 

2. Cauzele legitime pot fi promovate uneori prin mijloace ilegitime, iar pe de altă parte, cauzele ilegitime se pot promova și prin mijloace legitime. Scopul nu scuză mijloacele și nici mijloacele nu scuză scopul. În schimb, ilegitimitatea mijloacelor poate compromite scopul. De aceea, datoria factorilor politici, dar și a societății civile este aceea de a pune de acord legitimitatea scopului cu legitimitatea mijloacelor, de a face ca atât scopul, cât și mijloacele să se bucure de egală legitimitate.

 

3. Cooperarea puterilor globale pentru asigurarea securității colective la nivel universal, precum și pentru calmarea crizelor locale (precum criza actuală din Gaza) și evitarea extinderii lor, este în mod evident necesară. O asemenea cooperare este posibilă numai în condițiile în care protagoniștii globali renunță la lupta pentru supremație și acceptă o ordine multipolară simetrică; adică o pace universală garantată de echilibrul dinamic al puterilor.

 

4. Vor beneficia de respect, credibilitate și influență acei jucători globali care pot avea și dezvolta dialogul cu toate părțile direct interesate și implicate (cu toții beligeranții), iar nu aceia care se plasează de partea unuia sau altuia, alimentând războiul în loc să inspire pacea. Adevărata putere va fi a făcătorilor de pace, iar nu a ațâțătorilor la război.

 

5. Amânarea deciziilor politice de fond, precum și așa numita flexibilitate, relativismul sau pragmatismul oportunist fără de principii care duc la duble standarde nu reprezintă soluții la problemele Orientului Mijlociu, ale Asiei de vest sau ale Africii de Nord. Regulile pe care se bazează ordinea internațională nu pot fi aplicate de la caz la caz, ele trebuind să funcționeze în mod previzibil și echitabil la fel pentru toți. De asemenea, în Orientul Mijlociu amânarea nu este o parte a soluției, ci o parte a problemei.

 

6. Utilizarea forței poate fi o terapie pentru calmarea simptomelor unei crize, dar nu poate trata cauzele crizei. Violența nu poate fi eradicată prin violență, ci numai prin înlăturarea cauzelor care explică (fără a însemna neapărat că o și scuză) declanșarea ei sau recurgerea la ea.

 

7. Până în prezent, conflictul israelo-palestinian sau, mai general, conflictul dintre Israel și lumea arabo-musulmană nu a fost un conflict etno-religios, el născându-se și perpetuându-se ca un conflict geopolitic, circumscris de proiecte naționale, chiar dacă uneori a primit o față religioasă. Divinitatea a fost invocată numai pentru a veni în sprijinul idealului național. Aceasta permite rezolvarea conflictului prin negocieri și compromisuri. Riscul transformării în conflict religios este, însă, foarte mare. El trebuie evitat, întrucât în conflictele religioase nu există loc de toleranță și de compromisuri raționale. În planul credinței toată lumea are egală dreptate întrucât nimeni nu are argumente.

 

 

…ȘI CÂTEVA ÎNTREBĂRI ÎN CĂUTARE DE RĂSPUNS

 

Analiza actualului conflict israelo-palestinian din Gaza lasă deschise câteva întrebări importante.

 

Cât de realistă este amenințarea ca acest conflict din puncte de vedere tehnic local să devină un conflict regional sau global, și cum se poate evita o asemenea posibilitate?

 

Cum poate fi pus capăt atrocităților actuale care produc victime în primul rând printre civili și care, pe de o parte, pot declanșa un exod de natură a bulversa grav securitatea statelor de azil, iar pe de altă parte, pot genera violențe, inclusiv de tip terorist, în statele Occidentului euro-atlantic?

 

Cum ar putea fi folosită prezenta criză pentru a fi abordată eficient și decisiv cauza politică a problemei, care se situează în zona autodeterminării și vizează dreptul poporului palestinian la a-și avea propriul stat, precum și dreptul poporului evreu de a trăi în deplină securitate în statul său? Mai este soluția celor două state (evreu și palestinian) una viabilă, în condițiile actuale? Este soluția unui singur stat pentru evrei și palestinieni fezabilă? În cazul din urmă, ce ar însemna asta în termenii resetării identității strategice și culturale a actorilor locali și regionali (inclusiv Israelul)?

Spre a răspunde ultimelor întrebări apare necesară clarificarea alteia pe care foarte puțini au sesizat-o și anume care ar fi linia de demarcație între iudaism, israelianism și sionism? Primul concept se referă la o religie care a coagulat un popor. Un popor care a supraviețuit timp de milenii în absența unui stat și a fost victima unor suferințe groaznice, generate de tratamente odioase impardonabile, de natură a șoca orice conștiință umană. Al doilea concept privește organizarea unui stat care are dreptul la existență în siguranță. Al treilea pare a face legătura între identitatea poporului și identitatea statului. Care dintre acestea se găsește (dacă se găsește) de fapt în ochiul ciclonului medio-oriental și cum poate fi extras de acolo? În multe din discursurile statelor din regiune aceste concepte sunt folosite când împreună, când separat, sugerând nuanțări esențiale pe care, însă, nimeni nu le explică. Este nevoie de lămuriri în acest sens pentru a afla cu precizie care este problema de rezolvat, știind că numai o problemă corect formulată poate primi o rezolvare corectă.

 

 

SĂ FACEM DIN CRIZĂ O OPORTUNITATE ȘI DIN OPORTUNITATE O VICTORIE

 

Cuvântul „criză” își are originea în cuvântul „răscruce”. Pe un drum fără bifurcații se merge mai repede sau mai încet, mai poticnit sau mai lin, fără a se putea însă schimba direcția de mers. Călătorul nu are libertatea de opțiune, dar se bucură, în schimb, de confortul rutinei, al conformismului și al predictibilității. Răscrucea impune asumarea riscului unei alegeri. Ea reprezintă, însă, o șansă. Șansa de a face alegerea bună; adică alegerea unui drum nou lipsit de amenințările și dificultățile celui anterior. Așadar criza este și trebuie tratată ca o oportunitate, iar oportunitatea poartă totdeauna în ea și sămânța succesului. Pentru cei înțelepți și curajoși – iar pe curajoși totdeauna i-a ajutat și norocul – criza poate fi vestibulul victoriei.

 

Criza Europei, Orientului Mijlociu și lumii de azi, inclusiv criza din Gaza, pot fi și ele punctul de plecare către rezolvarea unor probleme politice vechi despre care unii au crezut neînțelept că vor dispărea de la sine dacă vor fi ignorate. Avem dovada că acest raționament a fost greșit, dar și ocazia de a porni pe un alt drum. O alegere bună va face din acesta drumul păcii. Acea pace care este drumul însuși.

 

La finele conferinței aflate la originea textului de față, invitat să tragă anumite concluzii și să rezume dezbaterile, un venerabil diplomat iranian și-a încheiat alocuțiunea cu cuvintele unui poet persan care îndemna ca „pe prieteni să îi tratezi cu iubire, iar pe neprieteni cu toleranță”. Nu pot spune că iubirea și toleranța au fost prezente în fiecare moment al întâlnirii, dar cred a fi înțeles corect că, în ciuda sângelui care ne scaldă iarăși istoria sau poate tocmai de aceea, cu toții ne-am dorit ca ele să guverneze lumea. Iată motivul pentru care versul antecitat ar fi cel mai potrivit motto al unui nou proiect de ordine mondială la realizarea căruia să contribuie toți actorii relevanți ai lumii înlăcrimate de azi.