Cronica de vineri. Închiziția s-a născut toamna, la storsul strugurilor

La mine la țară, în Teleorman, Siliștea Gumești, se culeg viile. Cam așa a început și inchiziția spaniolă. Ciorchinii se trag prin zdrobitor, apoi boabelor secătuite de vlagă li se mai dă o șansă. Sunt băgate în storcător. O putină mare, cu uluci rărite una de alta și două semicercuri închise cu vergele din fier. Dar, revenind la inchiziție, cine mărturisește, în general, boabele mai mici, scapă prin acele crăpături. Se preling discret până în marea tavă de acumulare a Purgatoriului și, ca să nu se înfunde țuțuroiul, de obicei le dai pe jos cu dosul palmei. De acolo le prinde o găină, o viespe sau o albină și încep o nouă viață.

Se șade, se bea, se ciugulește ceva, se vorbește și se drăcuie. Cum anul acesta nu prea s-a făcut mai nimic, doar s-a băut, șezând. Apoi, iar se trece la învârtit drugul de fier cu un filet pe mijloc, sub el așezate reteveie din lemn trase la rindea care presează, cât pot mușchii învârtitorului (călăului), teascul de dedesubt. Asta până când, pe țeava din metal, teșită pe o parte, ca să nu se piardă sfânta licoare, se scurge și ultima lacrimă de must. Se eliberează din strânsoare trupurile nefericiților ciorchini și se lasă la reveneală.

Dacă inchizitorul șef ține cu tot dinadinsul să smulgă și ultima mărturie,  o face cu acordul proprietarului și mai ia o dată, la mână, trupurile la presat. Nu, că la noi se face mai omenește, calculat, dar am pomenit eu când eram mic cum se omoară strugurii prin alte părți. Zdrobiți în picioare, într-o piuă de piatră ori un jgheab de lemn, așa desculți, în picioarele goale săreau, țopăiau peste bieții ciorchini până pârâiau pleoapele boabelor zemoase și verzui sub călcâiele frecate cu piatră ponce. Ce virgine, ce fecioare frumoase mirosind a busuioc, cu pulpele goale, plesnind de sănătate jucând bietele boabe, nici pomeneală! Bine că a venit colectivizarea și se găseau cizme de cauciuc la cooperativa din sat. Acele cizme, fără mișto, numai pentru așa ceva erau destinate.  Le ținea omul într-un sac de plastic, ca să nu le roadă șoarecii, ridicat la grindă, undeva într-un loc curat, cam tot așa cum își ținea și straiele alea de ducă (adică hainele pe care le îmbrăca atunci când îl puneau în tron).

La țuică e altfel, poamele au parte de alt tratament, mai omenesc, la început… Se culeg din pom sau se adună de pe jos, unde au căzut scuturate de vânt. Se pun frumos într-un butoi, ușor, calm să nu se bușească la cădere. Când se strâng toate, fericite, alături de alte neamuri și soiuri, mere, pere, prune, piersici tomnatice, încep să să se bucure una de alta până le apucă așa o frenezie și o fierbințeală. După o vreme, dacă relațiile s-au răcit, se mai îndulcesc cu câteva kile de zahăr. Nu mult, că se lipește de fundul cazanului. Care cazan? Ei bine, aci intervine iar inchiziția. Sunt luate la mestecău, până se zdrobesc unele de altele, iar apoi sunt puse la fiert sub presiune. Ce chin, ce jale, ca în pântecele taurului din bronz al lui Perillos. Iar, dacă după sute de ani de studiu, s-a reușit să se scoată dintr-o prună o picătură de apă vie, înseamnă că nu ne-am irosit degeaba istoria milenară.

Toate aceste minunății ne fac mai deosebiți în ochii noștri și ai celor care ne împărtășesc această pasiune/minune, mai urâți sau frumoși, ne dezleagă limba, mintea și pasiunea pentru uneltele primordiale,  contondente (cuțite, cazmale, sape, târnăcoape, tesle, topoare) care din întâmplare ne pică în mână și cu care am făurit o gospodărie la țară, plecând de la o lingură din lemn. Așa se spune pe la noi, și prin toată țara, ca să nu se simtă nimeni discriminat din Ardeal și până în Moldova, despre cineva care a reușit… în viață.

P.S

Acest final este ipotetic, poetic și chiar utopic, deoarece lucrurile se pot rezolva fără mari transformări. Se apropie vremea de melancolie, de beție poetică, atunci când apar reporterii fără cauză și-o întreabă pe țața Lisăndrina cum era/este vecinul din vale (momentan el este la secția de poliție, acuzat de vătămare corporală gravă/tentativă de omor, ea- muierea- la reanimare în Spitalul județean Alexandria, iar într-un final amândoi acasă, ea bandajată până-n gât, el ascuțind cu toporișca niște araci pentru la primăvară) și, baba răspunde:

-Oameni cumsecade, maică, liniștiți, creștini, pâinea lui Dumnezeu! Mai bea, el, mai bea și ea, ea un pic mai mult, dar nu așa să-și pună în cap ca să-i curgă pe urechi! Lasă că se înțeleg ei. Bine  că n-au murit asfixiați în beci, că tot coborau pe rând, când ea, când el, ca să vază dacă a stătut vinul din fiert.

-Ați avut cazuri, știți de la știri, întreabă reporterița, de oameni care folosesc droguri, care îți iau mințile, adică ați văzut cazurile cu cei care folosesc?…

-Doamne ferește, maică, ucigă-l toacă, să-l ucidă, de drog! La noi sunt oameni cu frică de Ăl de Sus, la noi așa rușine nu se există!