Cum am început anul 2024? Bună întrebare. Aș vrea să trăiesc o zi din viața funcționarului român de azi. Nu unul din nuvelele lui Gogol, din vreo gubernie țaristă de secol 19 când, cu noaptea în cap se venea la slujbă. La Stat, nu la Biserică. Să fiu și eu o rotiță zimțată, cu dinți lipsă, în sistemul românesc de servicii publice, să văz cum se vede din interior, că din afară mă sperie și mă înfurie cumplit. Sau cum spunea Caragiale, simț enorm și văz monstruos!
Cum arată România lucrului bine făcut… cu mâna? Se cheamă cumva, dar nu pot să spun aici. Vă dau două exemple. De mulți ani, grație unor împrejurări fericite sunt, prin adopție, cetățean în cel mai spectaculos, frumos și curat, după părerea mea, oraș și stațiune de munte din România. Adică, Sinaia. Ca să evit nebunia care se creează la fiecare sfârșit de săptămână pe drumul cunoscut spre munte, pe Valea Prahovei, singurul de altfel pe care îl avem, merg cu trenul, singura cale ferată pe care o avem, fără prea multe stații.
Călătoresc de obicei cu un tren particular, mai ieftin și mai cumsecade. Pe lângă un regio de stat Videle –Roșiori –Caracal, ăsta este Orient Express-ul, dar face cam vreo 2 ore și 45 minute. Așa că, după sărbători, ca să mă respect, ce mi-am zis! Hai, domnule, cu un tren rapid, de la noi. Un tren de plăcere. Plăcere, pe dracu`! Zis și făcut. Comand din timp și cumpăr on-line beletul, ca să fiu sigur. Ajung în Gara de Nord cu vreo 45 de minute mai devreme, până trage trenul, până mă urc, până mai casc ochii prin gară, până, până… Trenul trebuia să plece la 18 și 17 minute. La 18:15 trecute fix era tras la peron. Chestie tipic românească, să nu aștepți prea mult.
Eu și alte zeci și zeci de suflete așteptam la coada de la Informații CFR. Când mi-a venit și mie rândul să întreb ce-i cu trenul, duduia din spatele geamului, butonând la niște grafice de călătorie de pe ecranul calculatorului, îmi răspunde că trenul e tras în … Ori eu sunt prea surd, ori doamna prea fonfăită, ori eu nefamiliarizat cu termenii ceferiști moderni, ori domnia sa prea.., cert este că am înțeles că trenul este tras în…ceva. Și, acest cuvânt nu-l pot reproduce în scris, doar verbal atunci când îmi vin dracii.
-Când iese din (.?.), se anunță, așteptați, și-l trage…și pe peron!, îmi răspunde doamna.
În fine, lume multă, înghesuială, copii, bagaje, chirăială. În două minute sari de pe peron în tren. Câte suflete eram pe linia 10 a unui tren din Gara de Nord? Cam tot atâtea câte pleacă într-o zi obișnuită la serviciu pe o linie scurtă din capitala Bangladeshului. Zeci, zeci, sute de oameni! Vreo 30 de vagoane, multe notate cu bis! Tren internațional, cap de stație Budapesta sau Viena. Oamenii se țineau unii de alții ca să nu se reverse pe liniile 9 și 11. Nu se știau unii cu alții, din solidaritate, prinși în cleștele providenței. Al meu, vagonul, era primul de după locomotivă, adică m-am urcat cam pe unde începeau cocenii uitați pe câmp să-ți bată în geam, trecusem de Gara de Nord, de Gara Basarab, de triaj, pe acolo. Urc în vagon, nervos și pus pe scandal. Mă mai uit odată la belet, vagon, număr și loc, asta ca să nu mă cert degeaba cu careva. Pe locul meu, la geam, un domn și o haină prinsă de cârligul de la geamurile năclăite de transpirație. Ați observat o chestie, – asta la cine călătorește cu trenul – oricât ai șterge geamurile alea tot nu se vede nimic prin ele, nici pe dinăuntru, nici pe din afară. Sunt opace. Opăceala, năclăială și jegul s-au scurs în /și prin geamurile vagoanelor de 30-40 de ani, atunci când călătoreau franțuji și nemții cu ele, acum degeaba mai dăm noi cu dosul palmei să vedem afară.
Bietul om n-avea nicio vină, cel care îmi ocupase locul. Avea și el bilet, tot acolo, dar la alt vagon, cu bis. S-a plimbat prin vagoane după locul său până a ajuns la Brașov, acolo unde trebuia să coboare.
Îl întreb pe domnul controlor, funcționar la stat, de această minune.
-Care minune, ce vreți să spuneți? Păi, m-am urcat într-un tren internațional, de pe câmp!
Îmi răspunde că trebuie să mă adresez, în scris, dacă am nemulțumiri.
La finalul sărbătorilor de iarnă, adică pe 3 ianuarie, am condus-o, la aeroport, pe sora-mea, cetățean american, stabilită în Statele Unite de 22 de ani. Cursa Otopeni – Charles De Gaulle -Washington Dulles, cursă dus-întors. La mine, la piciorul blocului, este o prăvălie într-un garaj, care funcționează non stop. Fie iarnă, fie vară, noapte sau zi. De anul nou au lipsit hangiul și mușterii de serviciu, duși și ei pe la cășile lor, să mai bea și stând la masă, nu numai la varice. Dar, a doua zi până-n zece, că-i vedeam pe geam erau acolo, la datorie. Pe aeroportul nostru internațional, unicul, ghișeele se deschid când vor ele. La prima oră a după-amiezii. Ca la prăvăliile de la țară. Patronul, dacă vede că nu are clientelă, închide magazinul mixt, pleacă să mănânce, doarme vreo 2 ore ca să-și facă siesta, iar spre după amiază, târziu, revine la tejghea. Mai frige o țuică, mai vinde o pâine. Așa și la noi, pe aeroport. Între timp, pentru că ai nevoie de o anumită parafă, trebuie să aștepți până se deschide ghișeul. Dar, ce să vezi, parafa de aci nu e bună, e bună aia de la Paris. Care musai trebuie pusă acolo. Că tăntița de la ghișeu, mi-e greu să cred că este o orfelină, după atâtea sarmale, a întârziat nu-i nicio problemă. Ăsta o fi programul unui funcționar român. Cum la noi, în afară de timp cam toate întârzie, soră-mea a pierdut avionul spre SUA, că a întârziat avionul din România. Așa că a rămas o noapte în Franța, la Paris. Noroc că o avem pe vară-mea, Renata, acolo. Dar dacă nu aveam pe nimeni, ce făcea?! În fine, după ce s-au liniștit treburile, o întreb pe soră-mea dacă în zborul plăcut oferit de căile aeriene române a primit ceva pe avion. Nici măcar apă! Păi vezi, dacă le-ai cerut în română! Așa-ți trebuie. Tu, cetățean american…
Concluzia, și în aer și pe jos suntem praf la nivel de operativitate, punctualitate și infrastructură. Ura și la gară!
P.S.: În toamna anului 1330, stați liniștiți că n-am luat-o razna, a avut loc o mare bătălie, însemnată în cărțile de istorie cu slove de aur, o victorie a lui Basarab I împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. O victorie zdrobitoare, la propriu, cu bolovani aruncați de valahi de pe crestele munților în capul ungurilor. Se pare că, nu este stabilit de istorici cu exactitate locul, însă bătălia ar fi avut loc la Posada, pe Valea Prahovei. Cam pe unde trec eu acum cu trenul, prin niște văgăuni, precum a trecut și Carol de Anjou, iar pe creste mașinile care merg spre Brașov, în Poiană, la Taverna Haiducilor. Nu s-a schimbat nimic.
Lasă un răspuns