Cu Mircea Oprean, singur supraviețuitor al familiei Ceaușescu, despre istoria trăită (partea a II-a)

„Zoia, pentru că nu vrut să îngenuncheze, s-a prăbușit”

— După ani întregi de procese demarate de Zoia, apoi continuate de dumneavoastră și de Valentin, pe 21 iulie 2010 osemintele socrilor au fost deshumate, iar în urma testelor ADN s-a confirmat faptul că ele aparțin lui Nicolae și Elenei Ceaușescu, executați pe 25 decembrie 1989.
Sigur, iar a fost o tragedie, în primul rând pentru Zoia, ea își iubea părinții, mai ales pe taică-său. Ea nu a fost niciodată la cimitir, la Ghencea. Dar, mă trimitea pe mine să pun flori și să aprind o lumânare. Îmi spunea: „Mircea, eu nu pot să mă duc la un mușuroi de pământ, pentru că nu știu cine este acolo.”

— „Puteați să ne împușcați și fără mascarada asta” spunea fostul președinte cu câteva minute înainte să moară, iar de aici și demersul pentru a demonstra că procesul a fost o ordinărie…
În primul rând este o greșeală a Justiției Române. Eu, ca justiție normală, funcționând într-un stat de drept, eu trebuie să reconsider acest proces. Au avut un procuror în proces care a făcut niște acuzații, care au fost probele administrate? Judecătorul i-a condamnat fără nicio probă sau dovadă. Aveau dreptul la recurs, dar nu s-a mai așteptat să treacă termenul. Poate ei, în ultimul minut, doreau să facă recurs. A fost, din start, o crimă. Nu eu, nu Zoia sau Valentin, statul român trebuie să refacă procesul, el e vinovat, nu noi. Multă lume spune că noi ar fi trebuit să deschidem proces, Valentin nu a fost de acord să facem niciun demers și îi dau dreptate. Ne cer să refacem procesul, că ăia au greșit, să-l bag și pe socru-meu în categorie pungașilor. Or, noi nu vrem să facem asta. El a fost șeful statului, voi ați făcut o crimă, voi să reparați greșeala. În orice proces, chiar condamnat la moarte, cum a fost cazul celor doi, sunt niște legi. Lucrurile personale nu pot fi confiscate, dar în cazul socrilor mei toate au fost confiscate și vândute. Convingerea mea este că, așa cum s-au desfășurat evenimentele, și noi eram planificați pentru execuție. Acesta a fost și motivul pentru care cei de la Parchet au dat iama prin bunurile noastre, știau că nu ne mai întoarcem. Greșeala lor și norocul nostru a fost că au întârziat. Lucrurile s-au precipitat și n-au mai putut să ne elimine, aflase lumea, presa internațională era cu ochii pe ei, etc.

— Nicu, Zoia, Valentin și evident dumneavoastră, când ați văzut filmul procesului și execuția?
A avut grijă Petre Mihai Băcanu ca în ziua de 18, sau 19 august când am fost eliberați, să dea la televizor, a doua zi, procesul, ca să-l vedem și noi. Ăștia sunt oamenii, s-au gândit ca nu cumva să pierdem așa ceva.

— Domnule Oprean, suntem în 1990, de după gratii soția dumneavoastră v-a trimis niște scrisori emoționante, de fapt, adevărate epistole tulburătoare desprinse parcă din paginile lui Dostoievscki, în Amintiri din Casa Morților. Din aceste scrisori – nouă la număr – trei au fost publicate de Ion Cristoiu în revista Zig Zag, ele regăsindu-se în cartea dumneavoastră „Zoia Ceauşescu – 237 de zile-n mormînt”…
Zoia avea un talent extraordinar, eu eram mai direct, nu știam cum să-mi arăt suportul pentru ea, s-o încurajez să reziste. Tot ce i-am scris eu, i-am scris din suflet, din inimă. Ea, însă, avea talent. După arestare (pe 26 ianuarie) m-au ținut o săptămână în beciul Tribunalului București, iar în momentul acela am intrat în greva foamei ca măsură de revoltă. Eram hotărât să mor, astfel după o săptămână m-au dus la spitalul penitenciarului Jilava. Pe 2 februarie eram în celula de la Jilava. Un frig năprasnic, tot atunci mi l-au adus în celulă și pe Dincă, după celebrul proces al celor patru (Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu, n. red.). Am mai rămas două săptămâni în greva foamei.
Comandantul de atunci al penitenciarului, un om cinstit, mi-a spus că ar trebui să mă gândesc bine dacă mai continui așa. Dacă eu mor le fac lor, procurorilor, un serviciu. Se închide dosarul, mortul a fost de vină. I-am dat dreptate, m-am gândit că Zoia, săraca, rămâne singură să lupte. Am stat până pe 18 mai la Jilava, apoi m-au trimis la Rahova. Atunci am cerut să mă văd cu Zoia. Eram în aceeași celulă cu Silviu Curticeanu (șeful Cancelariei lui Ceaușescu și sfătuitorul de taină, n. red.) și Ludovic Fazekas și aud seara, de la fereastra celulei o femeie plângând.
În clipa aia, ca un leu m-am aruncat de pe calorifer sus pe gratii și am început s-o strig… și mi-a răspuns. Din clipa aceea, în fiecare seară, comunicam cu ea. Între celulele noastre era cea a lui Ștefan Andrei. Zoia îmi spunea câte o poezie în fiecare seară, iar când se oprea îl auzeam pe Andrei cerându-i să mai spună una. Asta a durat vreo lună până s-au prins polițiști, pe mine mutîndu-mă în altă aripă a penitenciarului. M-am revăzut cu ea pe 24 mai, când am obținut permisiunea. Doamne, ce slabă era și în suferință. Pentru ea a fost foarte greu, săraca… prin ce a trecut. De atunci am început să corespondăm. Câtă suferință gratuită. Umilință pe care oamenii nu și-o pot închipui. Dar noi i-am iertat, așa au fost vremurile. Problema mea cea mai grea a fost suferința Zoiei. Ea a fost extrem de marcată, de fapt, în scrisorile ei se și vede, pentru că nu vrut să îngenuncheze s-a prăbușit. I se părea o umilință s-o acuze de furt și de alte lucruri inimaginabile…

— Și pe dumneavoastră v-au acuzat de subminarea economiei naționale…
Evident, nu aveau nicio măsură. Dar ea îmi spunea: „Cum să fur eu!” În plus, ni se puneau în spate niște complicități cu cei de Gospodăria de Partid. Eu de la Politehnică, ea de la Matematică, stai un pic, ce treabă aveam noi? Pe ea, toate aceste acuzații au măcinat-o, au îmbolnăvit-o. Atâtea zile de spital câte a făcut Zoia, atâtea am făcut și eu, pentru că ea nu vroia să lase pe nimeni s-o îngrijească, eu trebuia să fiu tot timpul cu ea. Să vă dau un exemplu: fusese operată la Spitalul Municipal de profesorul Ștefan Neagu și urma să-i scoată firele. Eram eu, o țineam de mână, erau profesorii doctori Neagu și Florin Popa, asistenta șefă, în fine. După prima ață, a durut-o, probabil, m-a strâns de mână și mi-a spus: „Mircea , scoate-le tu, tu știi mai bine”.
Bineînțeles că n-am făcut-o eu, dar toți de acolo au rămas cu gura căscată! Mi-a fost foarte greu, credeți-mă. După ce s-a prăpădit Zoia, mi-am făcut foarte multe procese de conștiință. Eu n-am realizat gravitatea bolii ei, iar cei care știau că ea e foarte bolnavă nu-mi spuneau, iar eu visam că totul se va rezolva, că se vindecă.

— Suferea de cancerul de plămâni…
Nu, de acela s-a vindecat în 1997, dar în 1999 a făcut un cancer la peretele postfaringian, dar și acela s-a vindecat. Apoi a avut o fractură col femural, dar după aceasta a venit nenorocirea cea mare, cancerul la colon, mult mai grav și extins în abdomen. Nu mi-au spus că situația e gravă, și că trebuie să mă aștept la orice. Dacă luna de pe cer mi-ar fi dat-o, nu aveam ce face cu ea, eu tot speram. Asta m-a consumat foarte mult, că nu mi-am dat seama, că doctorii nu mi-au zis, că n-am putut să vorbesc cu ea, să deschid acest subiect: Măi, fată, ce facem, cum facem?!
…Când a murit era în brațele mele, ea a fost tot timpul lucidă și în ultimul moment când mi-a spus că se face întuneric, m-a întrebat de ce se face întuneric… și s-a terminat.
Trec zilele pe lângă mine, eu tot nu pot să trec peste asta. O pedeapsă mai mare pentru un om, așa cum mi s-a întâmplat mie, nu cred că poate exista. Nu era în comă la spital, conectată la aparate, era lângă mine, stăteam de vorbă. Cu un sfert de oră înainte mă roagă să-i deschid sertarul, spunându-mi că am acolo o scrisoare. Încă o am la mine. Este singura care a mai rămas după jaful din Primăverii, la fel și această fotografie pe care o port în portofel. Când am fost la Agerpres să ne recuperăm fotografiile, ne-au cerut o grămadă de bani, adică să dau bani ca să-mi dea pozele mele. În sertar era această poezie olografă, pe care eu am transcris-o ca s-o am la mine, tot timpul. Cu un sfert de oră înainte să moară îmi spune, citește-o. Și am citit-o, v-o citesc și dumneavoastră acum:

„Și, cum te visam,
un gând îmi spuse, în somn,
că și tu mă visezi.
Dar, atât de adânc încât la trezire,
nu știu dacă, de fapt,
eu nu exist decât în visul tău.”

M-a întrebat ce am înțeles, eram năuc, nu știam ce să-i spun, am recitit-o… la un sfert de oră a închis ochii. Repet, nu știu dacă poate să fie pedeapsă mai mare pentru un om decât să treacă prin ce am trecut eu. Sigur, dacă te leagă ceva de acel om pe care l-ai pierdut pentru totdeauna.
Și acum, dacă o noapte nu o vizez, următoarea sigur îmi apare în vis. Mereu este prezentă. Am ajuns în situația în care mi-e teamă să mă culc știind că este în vis și, apoi, mi-e teamă să mă trezesc și să văd că nu este.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii