Cum a vrut NATO să mă reeduce și n-a reușit (2)

Potrivit cifrelor de pe ecran, sînt mort

1.
Drumul spre locul de reeducare trecea, aşadar, mai întîi, prin Londra. Ca să ajungi la Londra, fie şi cu avionul, trebuie să pleci din Bucureşti. Ca să poţi pleca din Bucureşti, trebuie să te îmbarci de pe Aeroportul Otopeni.
Decolez de pe Otopeni. Cu întîrziere, desigur. Din motive necunoscute. Inutil să mai scriu şi un singur rînd pe această temă. A pleca de pe Otopeni cu întîrziere e o axiomă. Ca şi cea potrivit căreia dacă pleci dintr-un punct al globului e musai să ajungi tot în acelaşi punct.

2.
Abia a doua zi trebuie să mă prezint la Ministerul Apărării al Marii Britanii. Am la dispoziţie destul timp pentru a mă întreba ce dracu’ să fac cu el. Hotelul la care mi s-a rezervat camera (o noapte la venire şi o noapte la plecare) e lîngă Lancaster Gate.
Ca să ajung la hotel o iau pe jos pe Picadilly Street, apoi prin Hyde Park. E mai, ziua 24, anul 1999. Atmosferă mic-burgheză. Aici, în Hyde Park, toţi par rentieri. Unii fac jogging. Alţii merg cu bicicleta. Sau cu calul.

După Hyde Park vine clipa cînd trebuie să trec strada. Semaforul e pe roşu. Inscripţia de sub buton mă face să înţeleg, chiar şi la engleza de care dispun, că pentru a se face verde trebuie să apăs pe buton. Apăs pe buton. Nici după 20 de minute roşul nu s-a transformat în verde. Din dreapta şi din stînga nu vine nici o maşină. Eu însă nu-mi permit să trec pe roşu. Dacă aş face-o – mă gîndesc – cei din jur şi-ar spune imediat şi nu fără dispreţ: ia te uită, ăsta e din Est! În jur nu e nimeni. Ca atare, nimeni nu mă poate judeca atît de aspru. Eu însă nu trec. Vine un londonez. Ce mai încolo şi-ncoace, un londonez autentic: face jogging. Mai precis, vine alergînd şi pufăind ca o locomotivă. Deşi stopul nu s-a schimbat, el, londonezul, trece strada alergînd în continuare.
Deşi am serioase îndoieli că ar putea fi un englez get-beget (nu-i exclus să fie un român stabilit recent în Marea Britanie), dau să-i urmez exemplul. Stopul se face însă verde.

Pe asfalt, săgeţi poruncitoare: Priviţi la stînga! Priviţi la dreapta! Le dau ascultare. Nu era nevoie. Timp de o jumătate de oră, cît am stat acolo, n-a trecut nici o roată de maşină măcar!

3.
Pe seară, socotesc c-ar trebui să mă reped pînă în Centru. Hotelul e destul de departe. E musai să iau metroul sau autobuzul.
Călător încercat într-ale oraşelor mari, m-am înarmat de acasă cu o hartă a Londrei. O hartă pe care, în călătoria anterioară în Anglia, am şterpelit-o de la recepţia hotelului care m-a găzduit. Astfel dotat, hotărăsc s-o iau pe jos. După vreun kilometru, îmi dau seama că unei astfel de aventuri nu-i ajunge harta. Are nevoie şi de picioare. Zdravene. De-a lungul Bayswater Road se înşiruie staţiile de metrou. Deşi nu sînt întîia oară la Londra, după cîteva trepte coborîte realizez c-am uitat cum se ia metroul. Renunţ şi urc la loc în stradă. După o nouă etapă din circuit, dau să iau din nou metroul. Şi din nou, după ce cobor cîteva trepte, renunţ.

Trec pe lîngă mine, depăşindu-mă fără să le pese, celebrele autobuze roşii cu etaj. Cîte unul frînează, căţiva metri mai încolo, în staţie. Pe tăbliţa luminoasă din faţă, dibui Oxford Street, ca punct terminus.
Uşile larg deschise mă îmbie să urc. N-o fac. Stau în staţie ca să văd cum procedează alţii cînd iau autobuzul. Pînă mă lămuresc ce şi cum, uşile se închid şi maşina se pune în mişcare. O pornesc pe jos socotind că mă voi urca la următoarea. Nici la următoarea nu mă pot decide.

Astfel, din şovăială în şovăială, spre victoria finală, mă trezesc în capătul lui Oxford Street. Am străbătut ceva distanţă. Dau gata Oxford Street în doi timpi şi trei mişcări. Om cu experienţă, evit două capcane mortale, de pe cunoscuta stradă: homelesii, care abia aşteaptă să te ia la întrebări, pentru că te uiţi la ei, fără să le fi cerut permisiunea, şi magazinul de electronice, deservit de vînzători italieni, în care, dacă ai făcut imprudenţa să intri, nu mai ieşi decît sub formă de cumpărător.

4.
Petrec la Londra o seară tipică unuia care ţine neapărat să-şi piardă timpul. Toţi cei care au fost într-un tranzit, fie pe un aeroport, fie într-un oraş, ştiu cum e. Te dai de ceasul morţii să comiţi cît mai multe prostii.

În Picadilly intru la Planeta Hollywood, o afacere ticluită de cîţiva actori americani de pelicule poliţiste pentru inteligenţele cît unghia. Merg glonţ la jocurile mecanice. Am mai fost de cîteva ori pînă acum la Londra. Niciodată singur. Fie cu un grup, fie cu soţia. Deşi muream să văd Planeta Hollywood, n-am avut curaj să intru. Ce motiv ar fi putut invoca un om în toată firea pentru a păşi într-o asemenea drăcovenie?! Astfel că, de fiecare dată am privit cu jind la cei care-şi încercau înzestrarea de pilot de curse la maşinuţe sau de pistolar din Vestul Sălbatic la westernurile din tablă.
Cînd sînt singuri într-un mare oraş, mulţi bărbaţi se duc la curve. Eu mă duc la jocurile mecanice!

5.
Cele mai multe dintre aparate sînt libere. Aleg unul în care clientul se poate simţi, contra cost, luptător (de partea forţelor Binelui) în Stars War. Contra unei lire, ţi se dă şansa nesperată de a doborî cîţi mai mulţi extratereştri. Dibuind greu moneda de o liră, o vîr într-o despărţitură. N-apucă banul să facă, clic! că dintr-o navă interstelară şi ţîşneşte spre mine raza unei arme ucigătoare. Mă precipit spre arma Binelui, o iau şi trag la întîmplare. Victorie! Nava explodează în mii de artificii. N-am timp să mă exprim printr-un chiuit semnificativ. De undeva, din fundul aparatului, ţîşnesc cinci siluete cu vădita intenţie de a mă ciurui. Răspund de îndată cu foc. Nu nimeresc nici una. Raze de armă ultrasofisticată pornesc spre mine. Clamp! Potrivit cifrelor de pe ecran, sînt mort. Mort în spaţiul cosmic. N-am cum să-mi iau revanşa. Şi nu pentru că sînt deja cadavru, ci pentru că am dat gata lira. Aş mai vîrî încă una, dacă n-aş vedea că în spatele meu s-au strîns cîţiva puşi. Vor şi ei să joace. Şi pentru asta e nevoie ca eu s-o şterg cît mai repede de acolo. În acest scop, puştii mă privesc într-un fel anume.

Mai au puţin şi scot limba.
Las arma Binelui, urînd Forţelor Răului să-i decapiteze de lire şi pe alţi proşti ca mine şi ies din întreprindere. Ajuns în stradă, mă opresc la un bar unde prăpădesc încă două lire. Pe o cafea de care n-aveam nevoie!

6.
S-a făcut tîrziu. Nici vorbă s-o iau pe jos. Opresc un taxi. Pe drum, mă uit îngrozit la satisfacţia cu care aparatul de taxat înghite lire după lire. Cît ai clipi, s-au şi făcut şase lire. Mă zăpăcesc atît de tare, încît, ajuns la hotel, nu mai ştiu cum să cobor din taxiul londonez.

La hotel, altă dandana. Am nimerit într-o cameră de nefumători. Drept pentru care cobor în hol şi stau acolo pînă după miezul nopţii. Pînă cînd reuşesc să mă îmbib atît de tare de tutun, c-ar trebui să dau plămînii la curăţat.

(Din cartea Ion Cristoiu ”În vestă printre fracuri”, Editura Historia, București 2007)

 

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii