Cum a vrut NATO să mă reeduce și n-a reușit (Sfîrșit)

Pe lîngă locul de unde va porni invazia Serbiei trec doi cai

1
Am vizitat şi chiar am scris despre multe locuri de pe glob din cadrul a ceea ce am numit turismul la locurile unde se lucrează. Am văzut ţărani fabricînd pentru cauciuc pentru noi, vizitatorii (în Thailanda), bucătari prăjind în faţa noastră steakul (în Japonia), ceramişti meşterind farfurii (la Dresda, în Germania), fermieri preparînd brînza (în Olanda), sticlari suflînd în viitoarele pahare (la Veneția), ba chiar şi preoţi oficiind slujbe (peste tot).

Am prilejul acum de a vedea la faţa locului cum trag cu mitraliera militarii NATO. La unul din punctele Bateriei inspectez, cu carneţelul în mînă, arme cu care British Force se făleşte: AS 90 – Self Propelled Howitzer. Achiziţionat de Armata britanică în 1993, AS 90 e un soi de tanc dotat cu un tun de 155 de milimetri şi un lansator de proiectile la o distanţă de 24,7 km. Cei doi militari – un sergent şi un soldat – mă invită să urc în tanc, pentru a-mi arăta cum funcţionează. Coordonatele ţintei sînt date de computerul de la bord. Soldatul n-are altceva de făcut decît să apese butonul care încarcă tunul şi declanşează automat tragerea.

Cei doi jurnalişti ruşi sînt extrem de încîntaţi de o altă drăcovenie: Stormer – Self Propelled Air Defence Weapon System. Un tun antiaerian cu un sistem radar ultrasofisticat. Sînt încîntaţi, dar şi miraţi că nu li se refuză nici o informaţie în numele secretului militar.

Aflăm astfel şi spre ce direcţie ar fi mai bine să pornească atacul terestru (spre Serbia, situată la doar 10 kilometri şi nu spre Kosovo), unde trebuie să se ascundă ei, militarii, în caz de atac aerian sîrbesc şi ce salariu are un soldat (1400 de dolari pe lună), ba chiar şi de unde fac rost de ţigări.

Aud un fornăit.
Pe poteca de lîngă punctul de luptă, trece un localnic ţinînd de căpăstru doi cai.
Trece liniştit, impasibil chiar, pe lîngă locul de unde ar putea porni invazia!

Le urez gazdelor:
Să fie pace!

Surîd.
Chiar şi cu 1400 de dolari pe lună, nu merită să-ţi laşi oasele pe aici.
Mai ales de dragul kosovarilor.

2.
La întoarcere, ne oprim la şcoala din sat. Militarii britanici au pus puştile în cui şi au luat mistrii şi bidinele. Ca şi la Korce, localnicii stau şi cască gura la cei care lucrează pentru ei. Cînd simt că-i privim, fac cu degetele semnul victoriei.

Mai bine ar face cu ele var pentru şcoală!

De cum am apărut, o liotă de copii ne iau cu asalt, reclamînd imperios gumă de mestecat. Poartă tricouri cu inscripţia England. Le-au primit în dar de la militarii britanici. De altfel, după cum ni s-a spus la punctul de luptă al Bateriei, puradeii urcă zilnic pînă la ei, ca să le ceară ţigări şi mîncare.

Cînd colegul maghiar, reporter la un post de televiziune din Budapesta, pune camera pe umăr, ca la un semn, puradeii se aşază într-un grup de montaj literar-artistic şi încep să zbiere lozinci de simpatie pentru NATO.

3.
La plecarea spre Londra, cu acelaşi avion, un incident care spune totul despre condiţia militarilor britanici în Macedonia.

Urcăm cu bagajele în avion. Din nenorocire, aparatul a tras pe una dintre pistele aeroportului civil. Tocmai cînd ne pregăteam să ne punem centurile de siguranţă, auzim afară, lîngă aparat, mare scandal. Tom Rounds ne lămureşte. Cei de la aeroport nu vor să ne dea drumul pînă nu trecem prin filtrele obişnuite. Coborîm niţel uimiţi.

— Nu sîntem oaspeţi ai NATO?
— Ce să-i faci?! ridică Tom din umeri, macedonenii au o criză de independenţă!

Din dispreţul lui înţelegi imediat care e adevărata relaţie dintre forţele NATO şi macedoneni.

În loc de concluzie

Ne supunem procedurilor de pe aeroport.
Nu fără o anume iritare.
Deşi sîntem critici ai NATO, iată-ne purtîndu-ne faţă de macedoneni cu aroganţa unor cuceritori.
Te pomeneşti că reeducarea a început să dea roade!

(Din cartea Ion Cristoiu ”În vestă printre fracuri”, Editura Historia, București 2007)