Cum i-am păcălit noi, românii, pe marii jurnaliști din Vest în decembrie 1989

Duminică seara, lipsit de subiecte politice mai acătării la Jurnalul meu video, mă ocup de cum i-am păcălit noi pe jurnaliștii lui Pește veniți din Vest să vadă Revoluția în direct la București. Pînă acum am tratat chestiunea într-o cheie dramatică. M-am apucat să explic rotițele mașinăriei prin care au fost manipulați jurnaliștii străini și, grație guguștiucismului lor, nu doar românii, dar și occidentalii. La pastila video m-a bufnit rîsul conștientizînd cum au fost duși de nas ditamai reporterii. Franțuzii îndeosebi s-au burzuluit după aia, și-au trîntit zeci de pamflete împotriva noastră sau, asemenea lui Michel Castex, au încercat să arate că manipularea era fatală, deoarece la capătul ei se afla KGB.

Cum a avut loc tragerea pe sfoară?
Foarte simplu.
Jurnaliștii străini și nu dintre cei mai pirpirii profesional au aterizat în România nu doar cu o imagine preconcepută, cu un ansamblu de clișee de presă mic-burgheză, dar și cu dorința de a găsi la București o cascadă de lovituri de presă. Teoretic au luat cu asalt România pentru a scrie ei și nu pentru a copia scrierile celor din Est despre Revoluția Română, nepoțică peste veacuri a Revoluției franceze, care tocmai atunci își aniversa Centenarul.

Ce mai mură-n gură de proză gen apă de trandafiri decît povestea răsturnării Dictatorului de către un popor mic, dar cu mare inimă vitează!
Ai noștri le-au oferit din belșug fapte, evenimente, istorisiri care se potriveau perfect cu ceea ce doreau să audă și să scrie marii jurnaliști. Pe gratis, dar și contracost, revoluționarii le spun străinilor povești în care, evident, ei sînt eroi. Nica Leon îi convinge că el a lansat petarda. Primii intrați în sediul CC le istorisesc, sub influența filmelor sovietice despre Asaltul Palatului de Iarnă, cum au înfruntat ei tancurile și mitralierele pentru a pătrunde în sediu, cum i-au arestat pe nomenclaturiști, ce au găsit ei în bîrlogul Diavolului. Exact ce voiau să audă ziariștii străini descinși în România nu pentru a scrie despre realități, ci pentru a găsi la fața locului poveștile deja scrise de ei înainte de a pleca spre București. Fiecare își făcuse calcule de rating și tiraj.
Voi scrie despre eroismul revoluționar! Pentru asta va trebui să găsesc un revoluționar.
Voi scrie un reportaj despre atotputernica Securitate. Ca să fac așa ceva, am nevoie de un cetățean obișnuit care să istorisească despre spaima sa în fața Poliției Politice.
Voi scrie un reportaj despre lupta neștiută a românilor împotriva dictaturii. Sînt mii de jurnaliști străini în căutare disperată de personaje, locuri și istorisiri senzaționale pentru cititorul mic-burghez, fericit în fotoliul său că trăiește în democrație și nu în autocrație. Cum pretendenții sînt mulți și materia puțină, se declanșează o veritabilă vînătoare. De eroi revoluționari, de locuri sinistre, de istorisiri despre teroarea impusă de Securitate. De aici o realitate nițel comică. Locurile de documentare la fața locului sînt puține și mai ales păzite de revoluționari. În sediul CC se intră mai greu decît la Casa Albă. În cartea sa, Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul, editura Fundației Culturale Române, 2002, Nikolai Morozov povestește cu umor despre cît de dificil era pentru jurnaliștii străini să intre în Cetatea condusă cu strășnicie de Dan Iosif:

„Nu fără greutate am reuşit împreună cu un grup de ziarişti occidentali să pătrundem în clădirea fostului CC, unde trecînd de la un etaj la altul trebuia să strigi parola, altfel riscai să primești un glonte de la o santinelă de pe următorul palier. Deschizînd o ușă oarecare puteai să nimereşti cu pieptul în țeava unui «Kalaşnikov» care te întîmpina fără ospitalitatea tradițională. Atmosfera din oraş a devenit relativ paşnică, de aceea noi tratam aceste incidente mărunte oarecum liniştit. Şi chiar revoluționarii, parcă, își jucau deja rolul cu un fel de lene. Înăuntru, era un dezastru total, pe pereți se vedeau urme de gloanțe, mobila zăcea răsturnată, geamurile erau sparte. Ici-colo erau aruncați saci de nisip, iar instalațiile de încălzire și de apă nu funcționau. Soldații și revoluționarii au ocupat cabinetul luxos al fostului dictator unde stăteau de vorbă, plini de importanță, cu jurnaliştii timizi, împodobiți cu aparate foto și magnetofoane, înarmați cu agende și pixuri.”

De observat trufia celor din sediu în fața jurnaliștilor străini și timiditatea marilor jurnaliști occidentali în fața Eroilor Noștri!