Cum l-a salvat pe Nicolae Ciucă șueta cu presa de la Cotroceni

N-am urmărit de la început conferința de presă a lui Klaus Iohannis de marți, 5 iulie 2022, în realitate o șuetă la o cafea cu presa a președintelui înainte de a pleca în vacanță. Așa cum am zis în Jurnalul meu video de marți seara, aflînd despre convocarea bruscă a reuniunii – conferința a fost anunțată pentru ora 18 pe la 14, marți – nu m-am ostenit să revin din trecutul pe care-l studiez ca detectiv, pentru a urmări în direct, la tv, dialogul de la Cotroceni. Din experiența de pînă acum știam că președintele ține conferințe de presă scurte, militarizate, marcate de condiții impuse ziariștilor prezenți, cum ar fi de exemplu, cea de a pune o singură întrebare, chiar și cînd răspunsul e un strălucit bătut cîmpii. Pe la 18,30, cînd mi-am amintit că președintele a început la 18 o conferință de presă, eram sigur că ea s-a încheiat și prin urmare m-am grăbit să iscodesc site-ul Administrației prezidențiale ca să văd dacă președintele a zis ceva interesant.

A fost un gînd de rutină.
În ultima vreme Klaus Iohannis s-a fudulit cu importanța acordată României de Puterile Garante în contextul Războiului din Ucraina. Eram sigur că reuniunea cu presa a fost convocată pentru a-i da lui Klaus Iohannis posibilitatea de a se semeți nițel de cît de lider regional a devenit el. Spre surprinderea mea, la 18,30 conferința de presă era în plină desfășurare și nu dădea semne că se va încheia. Accesînd linkul care mă trimitea la conferință, m-a surprins starea de spirit a lui Klaus Iohannis. Admițînd că reuniunea putea depăși sfertul de oră admis de Klaus Iohannis pentru a da seamă poporului român prin intermediul presei, eram convins că prelungirea a fost impusă de presiunea jurnaliștilor din sală, atît de doritori de a afla de la Klaus Iohannis răspunsurile la întrebările existențiale din redacții, încît președintele n-a avut încotro și a fost obligat să amîne finalul impus. Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit să descopăr un Klaus Iohannis pufăind ca o locomotivă de aburi de nervi că reuniunea se lungește, răpindu-i din timpul prețios de stat degeaba. Cănd colo am dat de un Klaus Iohannis stînd comod la o masă și ascultînd întrebările jurnaliștilor, unele agresive chiar, cu o fericire întipărită pe față cel puțin egală cu cea cu care o asculta pe Răvășitoarea înainte de a o cere de nevastă.

Această propensiune de a sta la taclacle cu jurnaliștii fără să se uite la ceas, ca altădată, a fost unul dintre lucrurile care m-a surprins la spectacolul de la Cotroceni. Klaus Iohannis, cel care a introdus în comunicarea publică dialogul pe repede-înainte, cu ochii la ceas, și cu sentimentul că pierde timpul răspunzînd întrebărilor, lăsa impresia că moare de dorința de a vedea ce subiecte preocupă presa din România.

O altă notă surprinzătoare a fost dată de bunăvoința cu care asculta întrebări nu doar incomode, dar și agresive, acel gen de întrebări prin care ziaristul nu vrea să afle ceva de la interlocutor, ci vrea să afle interlocutorul ce crede el despre o chestiune controversată. În chestiunea Plagiatului lui Nicolae Ciucă Klaus Iohannis a fost supus la întrebări de interogatoriu, succedate în cazul aceluiași ziarist. Altădată s-ar fi enervat și i-ar fi retezat-o scurt ziaristului. Acum a surîs ca un bunic tot timpul și a răspuns ca și cum l-ar fi întrebat nepoțelul poreclit Dadecică.

La finele conferinței de presă am simțit nevoia să revăd stenograma întregii reuniuni.
Întrebările și răspunsurile anterioare mi-au întărit impresia că asistasem la un moment istoric în materie de comunicare publică a lui Klaus Iohannis. Pentru prima oară în cei opt ani de președinție, Klaus Iohannis transpunea în practică legea nescrisă a liderului în democrațiile autentice, lege potrivit căreia liderul trebuie să lase impresia că e un simplu slujbaș a poporului și că una dintre îndatoririle sale e de a răspunde la orice întrebare, oricît de incomodă ar fi aceasta. Prestația de marți m-a convins că refuzul sistematic de a se explica, de a sta de vorbă cu Poporul prin intermediul presei n-a fost cauzat de spaima față de întrebări, de o anume neîndemînare în comunicarea publică, ci pur și simplu din aroganță funciară, din credința că el e prea mult deasupra Poporului, încît să se ostenească a explica public rațiunea unor fapte ale sale, pentru că oricum Poporul, care nu beneficiază de serviciile Serviciilor nu le-ar înțelege. Cine-l știe cît de cît pe Klaus Iohannis în părerea bună despre el însuși își dă seama că momentul de marți i-a cerut multă stăpînire de sine și multă energie pentru a și ține sub control reacții în genul celei cu paltonul.

E normal să ne întrebăm cine l-a constrîns pe Klaus Iohannis să joace teatrul modestiei față de Poporul român, să lase impresia de transparență și democratism absolut.
Sînt mai multe răspunsuri.

Ca de obicei în fața unui proces în desfășurare, Istoricul clipei care e ziaristul nu-și poate permite să lanseze certitudini, să dea răspunsuri axiomatice. Singurul lucru pe care-l poate face Istoricul clipei e să semnaleze ieșitul din comun, neobișnuitul, Evenimentul și să încerce să- i presupună mai multe explicații cu valoare de ipoteze:

1. Klaus Iohannis și-a dat seama că împotriva sa se desfășoară o campanie politico-mediatică de mare succes menită a-l prezenta opiniei publice de la noi, dar și cancelariilor Marilor Puteri, ca un autocrat pînă acum ascuns, dat la iveală pe fondul Crizei care e Războiul din Ucraina. O serie de întîmplări de pe plan intern au fost manipulate în chip profesionist pentru a crea imaginea de regim în care se încalcă grav liberatea presei, în care se iau decizii secrete, în care instituțiile de forță fac legea, în care statul de drept e pus la îndoială în chip iliberal. Conferința de presă a fost convocată astfel ca un efort de a contracara această imagine. Că doar de contracarea unei imagini e vorba ne dovedește realitatea că președintele n-a spus nimic deosebit, că a ocolit zîmbitor, fără să-și trădeze enervarea, explicațiile profunde, că fără a lăsa impresia a procedat tot securistic ascunzînd adevărul.
2. Asupra pericolului de fi identificat ca un Erdogan al României îi vor fi atras atenția amici de la UE și de la NATO. Acești îi vor fi semnalat că prin această imagine, dacă nu e contracarată, riscă să creeze culoarul pentru o candidatură a Codruței Kovesi la prezidențiale, unul dintre lucrurile care i-ar da peste cap lui Klaus Iohannis toate calculele de aranjare a unei situații sigure din punct de vedere juridic a sa și a lui Carmen Iohannis după încheirea mandatului. Klaus Iohannis e conștient că dacă va candida, Codruța Kovesi va fi președinte și dacă va fi președinte prima sa victimă va fi Klaus Iohannis. Fie și pentru a confirma că președinția sa va fi una de curățare de tip Savonarola a moravurilor periculoase. Nu exclud nici ipoteza că în perspectiva funcției de secretar general NATO lui Klaus Iohannis amicii i-au atras atenția că trebuie să aibă dosar bun în plan românesc.
3. Șueta de la Cotroceni, pentru că răspunsurile superficiale ale lui Klaus Iohannis au făcut dintr-o conferință de presă o șuetă la cafea, a avut drept prim efect trecerea în plan secund a dezastrului provocat de înlocuirea Evaluării miniștrilor de către premier cu un moment de autopublicitate ieftină. Multe dintre întrebări, au vizat guvernarea. Lor trebuia să le răspundă Nicolae Ciucă. Dacă în locul lui Klaus Iohannis, ar fi fost premierul dezastrul ar fi fost nemărginit. Imaginați-vă o conferință de presă în care Nicolae Ciucă ar fi fost hărțuit cu întrebări agresive despre plagiatul său, despre dezmățul angajărilor la stat. Prin șueta de la Cotroceni Klaus Iohannis a dat românilor răspunsurile la întrebări la care ar fi trebuit să răspundă Nicolae Ciucă. Sedusă de pisiceala lui Klaus Iohannis, presa n-a observat că președintele n-a dat nici un răspuns serios la întrebările care trebuiau puse lui Nicolae Ciucă. Și astfel președintele l-a salvat pe premier de la pericolul de fi obligat să răspundă la întrebări incomode.