Cum trece scriitorul român fără să clipească de la pamflet la odă

Dușmanul lui Carol I
N.T. Orăşanu se face ştiut de opinia publică (la 1871-1876 asta însemna o mînă de oameni din centrul Bucureştilor) drept duşman al lui Carol I. Sub pseudonimul Nechipercea, el scrie la „Ghimpele”, la „Nechipercea”, drăcovenii antiregale. Sub iscălitura lui de poreclă apar faimoasele versuri „Ia-ţi lădiţa şi cheiţa/Neamţule!”. Peste aproape un secol, producţia mai mult sau mai puţin ironică a umoristului va fi un veritabil bazin hidrografic pentru antologiile proletcultiste cu tema: Marii scriitori demască monarhia.

La începutul războiului din 1877, N.T. Orăşanu suferă o schimbare radicală. El publică de îndată oda „O dedicaţiune Domnitorului”. Înţepăturii îi ia locul pulverizatorul apei de trandafiri:
„E viteaz, inimă are/ Şi-şi iubeşte al său popor/ E din Frederic cel Mare/ Şi va fi învingător”.

Noua producţie a lui N.T. Orăşanu va fi trecută sub tăcere de către critica şi istoria literară de sorginte proletcultistă. Absolut explicabil. Nu scriau asemănător despre eroii comunişti cei care, înainte de 23 August, îi făcuseră pe bolşevici nişte căpcăuni?

*

Ăla, singurul
Ioan Hudiţă, fruntaş ţărănist, scrie în Jurnal despre Plebiscitul din 24 februarie 1938, inventat de Carol al II-lea pentru a-şi legitima dictatura de mucava:
„Rezultatul în judeţul Baia este mai mult decît ridicol. Din 36.203 votanţi, au votat pentru plebiscit 36.202 şi unul singur contra”. (Ioan Hudiță, Jurnal politic, 1938-1939, editura Pro, 2003)

Ca mai toţi ţărăniştii, Hudiţă n-are umor. Eu, de exemplu, m-aş fi întrebat imediat: cine o fi ăla, singurul, dintr-un întreg judeţ? Cum s-a simţit el, un Contra, între 36.202 de Pentru? M-aş fi întrebat şi m-aş fi amuzat gîndindu-mă la costumaţia de paiaţă cu care se afişa Carol al II-lea pe la parade. La noi, pînă şi dictaturile sînt caragialiene!

*

Piţifelnicul de azi
Ion Heliade-Rădulescu, liberal moderat, îi spune lui Ion C. Brătianu: Firfiric. Ceva în genul lui Piţifelnic de azi.

*

Ce ne învaţă istoria
Ne învaţă că nu există partid invincibil la putere. Există doar partide slăbănoage în opoziţie. Guvernarea Ion C. Brătianu a durat 12 ani, din 1876 pînă în 1888. Alte guvernări liberale au ţinut şi ele ani în şir. Cea a lui Ionel Brătianu s-a întins din 1922 pînă în 1927. Îi urmează în top guvernarea Tătărăscu: 1934-1937. Longevitatea la cîrma ţării, apanaj al PNL, se explică prin relaţia specială cu Palatul, zis şi Factorul Constituţional. Partidul lui Ion C. Brătianu era preferatul lui Carol I. Ferdinand e un şurub în mîinile inginerului Ionel Brătianu, datorită relaţiei dintre Regina Maria şi Barbu Ştirbey, cumnatul primului ministru. Gheorghe Tătărăscu se bucură de simpatia deplină a lui Carol al II-lea.

E o explicaţie. Nu e singura însă. O alta trebuie căutată în forţa liberalilor aflaţi la putere prin raportare la slăbiciunea opoziţiei. Oricît de mult ar fi pariat Factorul Constituţional pe un partid, dacă opoziţia dovedea forţă, n-avea încotro: trebuia s-o aducă în fruntea ţării. Din nefericire, sub interminabilele guvernări liberare, opoziţia a mărturisit incapacităţii notorii. Conservatorii au fost minaţi de sfîşieri intestine în timpul domniei lui Brătianu – Tatăl. Ionel Brătianu a avut ca adversar o opoziţie din fărîme: partidul lui Iorga, Partidul Ţărănesc al lui Mihalache, Partidul Naţional al lui Maniu. Gheorghe Tătărăscu a putut stăpîni liniştit pe fondul unui PNŢ distrus de trădări succesive şi al incapacităţii dreptei de a alcătui o forţă politică credibilă.