Dar de câte ori să mergi la Paris, dacă nu de trei ori pe săptămână?

1960. Anul când s-au născut câțiva din autorii unei cărți cu coperți negre având desenat un bec stins pe copertă.
Biiing, biiing, biiing, baang, baaang, și iarăși! Brad,1960. Îmi amintesc sunetul ritmic al pisălogului în mojarul greu de bronz. Trebuia să fie pisat zahărul ars, nucile ușor caramelizate, toate pentru minunata nuga întinsă între foi Lica.
– Sabina mai trebuie un pachet de foi, haide, fugi!

Abia așteptam! Mirosul din Băcănie era diferit de cel din Alimentara. Uneori, însă, mirosurile se suprapuneau. Când camionul aducea marfă proaspătă, atunci dominant era mirosul lăzilor de curând descărcate.
– Ați primit măsline?
– Mâine, veniți mâine dimineață, acum descarcă băieții butoaiele cu untdelemn.

Era teribil de viu, de intens și, totodată, cumva tainic tot ce respiram în aerul acelor încăperi slab luminate având câte un bec chior deasupra ușilor ce dădeau în curtea depozitului din spatele magazinului. Tropăiam peste butoaiele vechi, ruginite, lăsate acolo de ani, mărturie a fostei cârciumi din vremea Primului Război. Unii spuneau că butoaiele au fost ale nemților care… ba nu, ungurii le-or adus, și p’ormă o început războiu’…

Butoaiele erau pentru noi niște arătări ruginite, dar de mare folos, fiindcă de pe ele ajungeam, din două sărituri, pe prima creangă a dudului. Pluteam ca într-un vis prin izul dudelor căzute, storcite între pietre, printre stive de lemne sau pe pământul înverzit de mușchiul veșnicei umbre a porții.

Marmelada se vindea în cutii de lemn, la fel și krumpli-zukor, (zahărul de cartofi), care trebuia zdrobit cu toporișca. Apoi apăreau, pentru scurt timp, roșcovele. Untul venea ambalat în calupuri mari, cașcavalul era cât o roată de camion, uleiul era turnat cu tolcerul, pâinea neagră avea un gust unic, dulce acrișor. Dropsurile colorate în roz – vișine, galben – lămâie, verde – mentă erau în cutii mari de tablă; bomboanele Vinga se vindeau câte zece în cutii de carton; bomboanele cu lapte Dezrobirea erau aproape întotdeauna lipite între ele câte două; de pe caramele rareori se dezlipea hârtia în care erau ambalate; perluțele dulci cu parfum suav în cutii rotunde de tablă pe care scria „Violeta” erau divine.

În Băcănie, mirosurile dulciurilor vanilate sau parfumurile citricelor se întâlneau cu saramurile brânzeturilor sau murăturilor, amestecându-se cu izurile de afumat ale mezelurilor sau scrumbiilor.
Salamul italian, Torpedo, Vânătoresc, Salamul de vară ne trimiteau cu gândul la sendvișuri pentru școală sau la aniversări cu tartine multe ornate cu castraveți si gogoșari.

Bunicul, zis și bicu, e în antreu. Își atârnă pălăria în cuier, adăugând fularul și balonzaidul.
– Nu ți-a fost frig doar cu foaia aia de ceapă?
Bunicul zâmbește cumva ironic.

– Se numește trencicot. Nu, nu mi-a fost frig. Paltonul îl port abia după ce se fac minus câteva grade.
– Câte minus grade, bicule ?
– Ei, minus patru, cinci, să nu exagerăm. Paltonul și ghetele sunt pentru frig, cojocul și bocancii sunt pentru ger.
– Acum bărbații nu mai poartă nimic din toate astea.
– Dară nu! Am văzut niște mostre de îmbrăcăminte canadiană una și una. Chiar și bocanci!
– Unde ai văzut???
– Într-o revistă de modă masculină.
– Unde?
– La croitoria din apropierea Pieței Romane.
– Care croitorie?
– Aceea aflată mai sus de Cinematecă.
– Din ce an vorbești cu mine, bicule?
– Hmm. Despre îmbrăcăminte, din anul 1965, dar despre ce faci tu acum, din anul 2020.
– Aha..
– Iar scormonești în amintiri?
– Da, bunicule. De ce mă întrebi? Fac ceva rău?
– Nici bine. Sau dacă totuși răsfoiești prin amintiri, ajută-i și pe alții.
– La ce bun? Fiecare cu amintirile sale.
– Chiar așa?
– Chiar așa!
– Ce le spuneam eu în clasă elevilor când reveneau la școală după vacanța mare?
– Nu mai știu ce le spuneai.
– Cum nu mai știi?
– Nu mai țin minte. Le spuneai multe. Dar, mai întâi îi puneai pe rând să-și povestească fiecare vacanța într-o singură propoziție.
– Și nu era bine?
– Cum să nu fie bine? Era foarte util și instructiv. Era lecția dinaintea predării noțiunii de sinteză.
– Spune-mi, Sabina, într-o singură propoziție ce te-a indispus atât de mult în cartea aceea neagră cu un bec stins desenat pe copertă.
– De unde știi despre cartea asta, bicule?
– Vei afla la timpul cuvenit.
– Încerc să-ți spun. Dar nu pot într-o singură propoziție. M-a uluit cum au transformat în silă, în ceva grețos, propriile amintiri despre copilărie. Știu că a fost oribil deseori. Dar pe vremea aceea, în anii 80, deși erau ani de mari privațiuni, era mai mult căpoșenie decât dezumanizare ca acum. M-au întristat niște „doamne” și niște „domni” cu amintirile lor cu tot. „Doamnele fine” de azi, „contemporanele” mele de atunci, care în anii șaptezeci aveau abia zece ani, ar fi trebuit, încă din copilărie, să fie ca acum, curajoase și „dintr-o bucată”. Să le auzi, bunicule, cu cât dezgust povestesc despre biscuiții anilor 80 sau despre „mascarada” numită „primire în pionierie”. Și cât de mult urau ele toate acestea. Păi dacă erau „disidente” încă de la vârsta de zece ani aveau ocazia să se manifeste. Oare de ce nu au făcut-o? Ar fi fost spectaculos dacă ar fi reușit să scuipe în fața întregii adunări școlare ultima mestecătură din „jalnicii biscuiți Eugenia” ronțăiți în emoția acelei dimineți, să-i scuipe în semn de protest undeva în colțul careului în care, „cu forța și cu sila” le era așezată la gât „grețoasa” cravată și „ridicola” insignă de pionier. Apoi, ideal ar fi fost să alerge spre casă și aruncând ghiozdanul pe vreun fotoliu stil – moștenire interbelică – să deschidă cu înfrigurare jurnalul intim și să scrie cu lacrimi în ochi cum a fost detestabilul moment al acelei zile. Odată realizată această însemnare, ea ar fi putut, și chiar poate – în cazul în care există – să devină mărturie vie, emoționantă a „chinurilor” la care erau supuși elevii Republicii Populare Române. Să fi povestit, printre altele, cum elevii acelor timpuri refuzau să primească premiile în cărți, cum refuzau „în masă” să plece în excursii, în tabere locale sau internaționale. Apoi să fi povestit cum refuzau – tot „în masă” – să se prezinte la bacalaureat sau la admitere în institutele de învățământ superior, cum refuzau repartițiile, cum refuzau să muncească într-o țară pe care o considerau de nesuportat.

Bunicul se întoarce în antreu, își ia pălăria din cuier, își înfășoară tacticos fularul, își încheie pe rând nasturii balonzaidului.
– Și de asta ești tu supărată?
– Sunt indignată. Nu știu de ce fac asta. E adevărat, sunt născuți cu doar 18 ani înainte de 89 și habar nu au despre istoria reală a țării. E necinstit ce fac unii oameni.
– Necinstit față de cine?
– Față de orașul ăsta, față de toți ceilalți care am trăit acele timpuri, dar nu am rămas cu ură în suflete și nici nu am crezut că libertate înseamnă să mergi la Paris de trei ori pe săptămână, sau să spui lockdown în loc de carantină.
– Dar de câte ori să mergi la Paris, dacă nu de trei ori pe săptămână?
– Bunicule, nu râde de mine! Și acum ascultă-mă: una este să admiți toate hibele, bubele și nedreptățile unei perioade din istoria țării în care te-ai născut și afirmat și alta este să-ți prezinți patria în chip de ființă retardată zâmbind tâmp sub zoaiele definițiilor și calificativelor aruncate de un prezent pretins uman, pretins superior în toate privințele…
– Cum vei sărbători Crăciunul, Sabina?
– Știu și eu, bicule, o stau în casă. Așa o să-l sărbătoresc.
– Așa spuneai și în 1980.
– Știu.

Antreul, până de curând în penumbră este acum luminat. Soarele a ajuns pe peretele dinspre bucătărie. Ultima vizită a bunicului Cezar la noi a fost în primăvara lui 1986. De atunci vine mereu în gândurile noastre cu povețe sau sfaturi mai mult sau mai puțin gospodărești. Niciodată nu zăbovește mai mult de câteva minute. Și da, ca și azi, nu uită să vină cu pălăria lui gri de fetru cu panglică de rips.