De atâta bucurie, România bubuie și pârâie din toate încheieturile

Ca un fapt divers, ne trece viața. Accidentele, incidentele, mizeria, nedreptatea și abuzul devin, zi după zi, noua noastră rutină. Nimic nu ne impresionează, nimic nu ne mai mișcă. Poate să cadă Cerul, Pământul să se desfacă în două, să ne ia din case și să ne vândă în piața mare ca pe boii de sacrificiu, niciun mușchi nu se clintește, nicio geană nu clipește.

Chiar și Dumnezeu-Tatăl din Ceruri dacă-ar îndrăzni să ni se înfățișeze, nu ar produce nicio o rumoare, niciun freamăt, măcar cât al unui vânt sleit de puterea unui Soare dogoritor. Poate s-ar minuna unul sau doi pe net, dar marea masă ar sta pitită după meme-uri, bancuri, ironii. Și postări cu picioare păroase în șlapi de plastic, de la mare, sau cu burți ce poartă glorios o halbă de bere pe post de colac de salvare. Asta în timp ce cu tupeu ar trimite mesaje în privat unei doamne/ domnișoare necunoscute spre a o lua la rost că nu pune mai multe poze cu ea, așa cum fac „fetele de calitate”.

***

Vineri după-amiaza, sfârșit de iulie, aparent liniștit. Canicula se mai domolise, un vânt adia ușor răcoros. Nimic nu părea să tulbure atmosfera de lâncezeală. Geamul larg deschis lăsa zumzetul orașului să pătrundă în casă. Cu ochii după o carte, să îmi fac ceva de treabă, părea unul dintre momentele bune de lene și respiro. Dar nu. Eu chiar nu am voie să mă plictisesc. Pentru că nicio zi nu trece fără să am parte de vreo aventură.

Geamul deschis în unghi de 90 de grade îmi servește, de ani buni, drept oglindă retrovizoare. Iar astăzi, privind orașul reflectat în el, pentru câteva secunde mi-am putut imagina toate scenariile din filmele americane, dar nicidecum ceea ce urma să se întâmple. O bubuială puternică a zguduit cartierul. O flacără mare, cu trosnete și multe scântei se reflecta în geam. Un fum negru și gros se înălța spre Dealul Cetățuii. Cum spuneam, în câteva secunde mi-am imaginat tot. A căzut un elicopter- nu americanii încă nu au cucerit Iașiul, deși ar fi vreo doi care plâng și oftează după ei și își doresc să fie cuceriți. Au venit extratereștrii- nu, că nu s-a luminat cerul, explozia s-a produs pe Pământ. Ne bombardează rușii- dar nu a zis nimic nenea Radu Tudor la știri, pentru că dumnealui știe totul cu precizie în privința aceasta.  Mai era varianta unei mașini arhaice, care ar fi cedat după cele câteva zile de stat prea mult în soare. Dar nu… Era doar parcul de Transformatoare de la Eon. Atât. Ardea, bubuia, trosnea. Credeți că au pornit alarmele? Au dat buzna echipele de intervenție? Nuuu.

Fiind la etaj, pe un vârf de deal, mă simțeam precum un spectator la teatru, în balcon. Doamna de la paza cimitirului suna deja în disperare la 112, care nu răspundea. Un domn bine, în șlapi, pantaloni scurți, maieu și-o bere-n mână, făcea poze prin gard, că 112 oricum nu răspundea. Câțiva copii fugeau în jurul locului, doar-doar de-or găsi o spărtură potrivită în gard să vadă mai bine flacăra. După câteva minute bune, apare un echipaj de Poliție locală, în contextul în care și pe jos dacă plecau de la secția din cartier, tot ajungeau mai repede. Ajung în poarta parcului cu transformatoare, se uită bine la ea, că era încuiată, întorc mașina și pleacă. Doamna de la paza cimitirului fuge după ei, în timp ce striga la un Dorel de la Eon, care stătea pitit în boscheți, să deschidă. Se întorc organele. Coboară țanțoș din mașină, doar că cel din spate nu putea ieși, decât dacă îi deschidea careva portiera din afară. Colegii prinși în acțiune, l-au ignorat. Așadar, își deschide geamul, scoate capul afară, își deschide portiera, dă un cap de marginea de sus, cade în fund, în final se aliniază și el în poartă. Doar că Dorel nu vrea să deschidă și dă flit onor organ.  Se urcă cei trei în mașină și pleacă. Bineînțeles în parc focul continua să ardă.

După alte câteva minute bune de agitație a doamnei de la cimitir și a domnului cu berea, vin 3 mașini de Pompieri, un Smurd, pentru în caz de Doamne-ferește o fi pățit careva ceva, și echipajul de Poliție Locală. Nino-nino, cârrr-cârrr…blochează strada, se coboară din mașini în viteză și se bulucesc cu toții în poartă. Dar nu. Dorel nu vrea să deschidă. Stă pitit în boscheți și ignoră. Trag de poartă, țipă organul în microfon „Vă rugăm deschideți poarta. Dați liber la intervenție.” Dorel nu și nu. Repet. Eon. Transformatoare. Curent electric. Flacără.

După minute bune de șezut pe la porți, se înduplecă Dorel să vorbească cu Autoritățile venite să-l salveze. Replică și motivație „Da’ ce-ați vinit?! Că nu v-am chemat noi. Și, oricum, acum e mică flacăra!”. Pe principiul un viol se cheamă viol doar de la x cm în sus… Așa și la incendii, acum e mică flacăra, nu a murit nimeni, doar la vreo doi fraieri le-a sărit Extravalerianicul din sertar direct sub limbă și, în plus, vreo cinci copii așa de tare s-au bucurat!  Au văzut Pompierii, Smurdul, Poliția, au fugit strigând cu veselie „Ardi-ăi! Ardiii!”

Arde Țara. Se prăbușește. Și un dezastru este numit succes atunci când nu moare nimeni, reușită dacă mor vreo doi și „Așa a vrut Dumnezeu!” dacă se moare pe capete. În rest, fiecare cum poate și cum l-o ajuta genetica spre adaptare și supraviețuire.

***

„Când trenul domnesc se urni, maiorul Schina respiră liniștit. Centrele populate reprezentau cea mai mare primejdie pentru existența căpeteniilor de state. La câmp deschis, între aurul holdelor de grâu și al văzduhului însorit, temerile nu-și mai aveau locul. Locomotiva mânca spațiile cu viteză amețitoare – peste patruzeci de kilometri pe oră – concurând cu strălucire și îndrăzneală toate mijloacele de locomoție cunoscute.  Asemenea culmi, reflectă maiorul Schina, după ce se instala comod în vagonul rezervat demnitarilor Curții, cu greu vor mai fi atinse în viitoarele decenii... .” Fragment din romanul „Uragan asupra Europei” de Vintilă Corbul și Eugen Burada. Cartea prezintă contextul european la 1867, acțiunea petrecându-se în preajma războiului franco-prusac, și creionează și contextul căderii Imperiului Otoman. 153 de ani mai târziu… povestea cu trenurile în România a rămas neschimbată. Doar că ele nu mai concurează cu nimic. Au rămas blocate și înțepenite la peste patruzeci de kilometri, iar asemenea culmi par de netrecut. Pot cel mult deraia. Și înțepeni în câmp, unde nu mai ajunge nimeni. Pentru că e noapte. Noaptea minții și a sufletelor celor ajunși în vârf!

20210730_151456

20210730_151505

20210730_151511

20210730_151749

20210730_152034

20210730_152050