Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

De atâta bucurie, România bubuie și pârâie din toate încheieturile

Ca un fapt divers, ne trece viața. Accidentele, incidentele, mizeria, nedreptatea și abuzul devin, zi după zi, noua noastră rutină. Nimic nu ne impresionează, nimic nu ne mai mișcă. Poate să cadă Cerul, Pământul să se desfacă în două, să ne ia din case și să ne vândă în piața mare ca pe boii de sacrificiu, niciun mușchi nu se clintește, nicio geană nu clipește.

Chiar și Dumnezeu-Tatăl din Ceruri dacă-ar îndrăzni să ni se înfățișeze, nu ar produce nicio o rumoare, niciun freamăt, măcar cât al unui vânt sleit de puterea unui Soare dogoritor. Poate s-ar minuna unul sau doi pe net, dar marea masă ar sta pitită după meme-uri, bancuri, ironii. Și postări cu picioare păroase în șlapi de plastic, de la mare, sau cu burți ce poartă glorios o halbă de bere pe post de colac de salvare. Asta în timp ce cu tupeu ar trimite mesaje în privat unei doamne/ domnișoare necunoscute spre a o lua la rost că nu pune mai multe poze cu ea, așa cum fac „fetele de calitate”.

***

Vineri după-amiaza, sfârșit de iulie, aparent liniștit. Canicula se mai domolise, un vânt adia ușor răcoros. Nimic nu părea să tulbure atmosfera de lâncezeală. Geamul larg deschis lăsa zumzetul orașului să pătrundă în casă. Cu ochii după o carte, să îmi fac ceva de treabă, părea unul dintre momentele bune de lene și respiro. Dar nu. Eu chiar nu am voie să mă plictisesc. Pentru că nicio zi nu trece fără să am parte de vreo aventură.

Geamul deschis în unghi de 90 de grade îmi servește, de ani buni, drept oglindă retrovizoare. Iar astăzi, privind orașul reflectat în el, pentru câteva secunde mi-am putut imagina toate scenariile din filmele americane, dar nicidecum ceea ce urma să se întâmple. O bubuială puternică a zguduit cartierul. O flacără mare, cu trosnete și multe scântei se reflecta în geam. Un fum negru și gros se înălța spre Dealul Cetățuii. Cum spuneam, în câteva secunde mi-am imaginat tot. A căzut un elicopter- nu americanii încă nu au cucerit Iașiul, deși ar fi vreo doi care plâng și oftează după ei și își doresc să fie cuceriți. Au venit extratereștrii- nu, că nu s-a luminat cerul, explozia s-a produs pe Pământ. Ne bombardează rușii- dar nu a zis nimic nenea Radu Tudor la știri, pentru că dumnealui știe totul cu precizie în privința aceasta.  Mai era varianta unei mașini arhaice, care ar fi cedat după cele câteva zile de stat prea mult în soare. Dar nu… Era doar parcul de Transformatoare de la Eon. Atât. Ardea, bubuia, trosnea. Credeți că au pornit alarmele? Au dat buzna echipele de intervenție? Nuuu.

Fiind la etaj, pe un vârf de deal, mă simțeam precum un spectator la teatru, în balcon. Doamna de la paza cimitirului suna deja în disperare la 112, care nu răspundea. Un domn bine, în șlapi, pantaloni scurți, maieu și-o bere-n mână, făcea poze prin gard, că 112 oricum nu răspundea. Câțiva copii fugeau în jurul locului, doar-doar de-or găsi o spărtură potrivită în gard să vadă mai bine flacăra. După câteva minute bune, apare un echipaj de Poliție locală, în contextul în care și pe jos dacă plecau de la secția din cartier, tot ajungeau mai repede. Ajung în poarta parcului cu transformatoare, se uită bine la ea, că era încuiată, întorc mașina și pleacă. Doamna de la paza cimitirului fuge după ei, în timp ce striga la un Dorel de la Eon, care stătea pitit în boscheți, să deschidă. Se întorc organele. Coboară țanțoș din mașină, doar că cel din spate nu putea ieși, decât dacă îi deschidea careva portiera din afară. Colegii prinși în acțiune, l-au ignorat. Așadar, își deschide geamul, scoate capul afară, își deschide portiera, dă un cap de marginea de sus, cade în fund, în final se aliniază și el în poartă. Doar că Dorel nu vrea să deschidă și dă flit onor organ.  Se urcă cei trei în mașină și pleacă. Bineînțeles în parc focul continua să ardă.

După alte câteva minute bune de agitație a doamnei de la cimitir și a domnului cu berea, vin 3 mașini de Pompieri, un Smurd, pentru în caz de Doamne-ferește o fi pățit careva ceva, și echipajul de Poliție Locală. Nino-nino, cârrr-cârrr…blochează strada, se coboară din mașini în viteză și se bulucesc cu toții în poartă. Dar nu. Dorel nu vrea să deschidă. Stă pitit în boscheți și ignoră. Trag de poartă, țipă organul în microfon „Vă rugăm deschideți poarta. Dați liber la intervenție.” Dorel nu și nu. Repet. Eon. Transformatoare. Curent electric. Flacără.

După minute bune de șezut pe la porți, se înduplecă Dorel să vorbească cu Autoritățile venite să-l salveze. Replică și motivație „Da’ ce-ați vinit?! Că nu v-am chemat noi. Și, oricum, acum e mică flacăra!”. Pe principiul un viol se cheamă viol doar de la x cm în sus… Așa și la incendii, acum e mică flacăra, nu a murit nimeni, doar la vreo doi fraieri le-a sărit Extravalerianicul din sertar direct sub limbă și, în plus, vreo cinci copii așa de tare s-au bucurat!  Au văzut Pompierii, Smurdul, Poliția, au fugit strigând cu veselie „Ardi-ăi! Ardiii!”

Arde Țara. Se prăbușește. Și un dezastru este numit succes atunci când nu moare nimeni, reușită dacă mor vreo doi și „Așa a vrut Dumnezeu!” dacă se moare pe capete. În rest, fiecare cum poate și cum l-o ajuta genetica spre adaptare și supraviețuire.

***

„Când trenul domnesc se urni, maiorul Schina respiră liniștit. Centrele populate reprezentau cea mai mare primejdie pentru existența căpeteniilor de state. La câmp deschis, între aurul holdelor de grâu și al văzduhului însorit, temerile nu-și mai aveau locul. Locomotiva mânca spațiile cu viteză amețitoare – peste patruzeci de kilometri pe oră – concurând cu strălucire și îndrăzneală toate mijloacele de locomoție cunoscute.  Asemenea culmi, reflectă maiorul Schina, după ce se instala comod în vagonul rezervat demnitarilor Curții, cu greu vor mai fi atinse în viitoarele decenii... .” Fragment din romanul „Uragan asupra Europei” de Vintilă Corbul și Eugen Burada. Cartea prezintă contextul european la 1867, acțiunea petrecându-se în preajma războiului franco-prusac, și creionează și contextul căderii Imperiului Otoman. 153 de ani mai târziu… povestea cu trenurile în România a rămas neschimbată. Doar că ele nu mai concurează cu nimic. Au rămas blocate și înțepenite la peste patruzeci de kilometri, iar asemenea culmi par de netrecut. Pot cel mult deraia. Și înțepeni în câmp, unde nu mai ajunge nimeni. Pentru că e noapte. Noaptea minții și a sufletelor celor ajunși în vârf!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

13 comentarii pentru articolul „De atâta bucurie, România bubuie și pârâie din toate încheieturile”

  • Daca ne oprim numai la semnalarea unor probleme, fara a ne implica si in rezolvarea lor, putem spune ca tara asta nu mai reuseste sa se faca bine.
    Guvernantii de acum si toate forurile de conducere de la orice nivel trebuie sa-si faca treaba. Daca nu vor sau nu pot trebuie actionat imediat si indepartati din functii. Nu putem astepta la nesfarsit sa ne pice drobul de sare in cap.

  • Un singur repros . De ce nu scrieti mai des ?

    • 😊 Mulțumesc! Așa reproșuri tot să primesc. Și eu mi-aș dori. 🍀Dar lucrând în privat de când mă știu, programul de lucru îmi este dictat de pacienți. De aceea, când sunt perioade aglomerate la lucru apuc rar să scriu.

  • savurosul text merge citit pe o coloana sonora pe masura:”Arde”.niste clasici in viata.parazitii

  • nica tătî!
    s- au uitat di sus di pi Cetăţuia si li s-a transmis”nu-i panicî,man!”
    nu s-o auzit nici macar pana in podu ros…so,inca stam bine!ca natie!:)au dat dovada de sange rece,nu?:)
    cand o hurui cimitirul,ei, atunci,e o stire!:)
    cat despre turpitudinea si torpoarea vremii de zi,un 6 pe richter si se trezesc toti,nu tre’ sa coboare Domnul.da’ mai avem de tras.si invatat,pentru ca vorba cantecului:”sfarsitul nu-i aici!’

  • distanta parcursa in lipsa Timpului e chiar Spatiul, nu doar 40 km:)), deci o fi cefereul zmeu, dar nici chiar asa:))

  • acolo unde canta transformatoarele…
    superb articol!

  • @Smarandita,

    … „Ardi-ăi! Ardiii!”…” Hehehe!… încă mai rad… ești fantastica când surprinzi fix acele „mici” detalii lingvistice care fac tot farmecu’ povestirii… 🙂

  • Am o nedumerire: cum ați reușit să auziți și să înțelegeți ce spune Dorel de la o asemenea distanță?

    • Distanța este fix de un drum cu două benzi, într-o zonă liniștită. Se poate vedea și din fotografii, că sunt aproape. În plus, strigau unii la alții peste gard/ poartă. Zona e atât de liniștită, încât dacă vecinul de la blocul din spate vorbește la telefon cu geamul deschis și eu am geamul deschis se aude conversația… În plus, așa o conversație e greu de imaginat. De cele mai multe ori realitatea este suficientă. Trebuie doar să fii prezent, să o observi.

      • Atunci, chiar așa, de ce s-au dus, dacă Dorel nu i-a chemat?! 🙄 😀

  • Tare! Dorel si autoritatile, care mai de care! Noroc ca n-a fost in Ardeal. Veneau aia saptamana viitoare, la ce viteze sunt ei obisnuiti!

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog