De ce n-au fost studiate şmecheriile lui Caragiale

Pentru eseul mai amplu, Şmecherul Caragiale îmi trebuie date despre avatarurile gazetăreşti ale scriitorului. Am articolele care-l surprind schimbîndu-şi amicii şi adversarii de la un an la altul, după cum era plătit mai bine. Nu ştiu însă cum a ajuns Caragiale de la Alegătorul liber la Timpul, de la Timpul la Gazeta Poporului, de la Gazeta Poporului la Epoca şi de la Epoca la Drapelul.

Cel mai competent în materie, Şerban Cioculescu, nu mă lămureşte prin ale sale studii, Viaţa lui Caragiale şi Caragialiana.
Puţine lucruri aflu şi de la Marin Bucur, care a scris O biografie.
De la unu pînă la patru dimineaţa, caut prin bibliotecă, iau la mînă cărţi.

Concluzie bulversantă:
Avatarurile politice ale lui Caragiale sunt tratate cu îngăduinţă, dar mai ales cu superficialitate.

Înscrierea în Partidul Radical al lui G. Panu (sept. 1895) e văzută ca o giumbuşlucărie. La fel şi plecăciunile făcute şefului. De o privire veselă beneficiază şi obsesia lui Caragiale de a fi deputat, pisarea lui Maiorescu, devenit ministru, să-l pună Director la Naţional, adeziunea la Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu şi cuvîntările ţinute pe la banchetele electorale.

Despre zig-zagurile gazetăreşti, nici vorbă în cărţile despre Caragiale. În volumul care-i reuneşte întreaga publicistică, găsesc dovezi clare, categorice, ale giruietelor lui Caragiale, gata să critice Opoziţia Conservatoare, pentru că reproşează liberalilor uitarea făgăduielilor electorale, şi să-i critice, apoi, la Epoca, pe aceeaşi liberali pentru că n-au schimbat legile, aşa cum au promis.

În nici un studiu, în nici o monografie nu sunt surprinse aceste contradicţii flagrante, trimiţînd la gazetarii de azi, cei care-şi schimbă convingerile de la un patron la altul.
Mă întreb: de ce nu s-a ocupat nimeni de asta?