De ce v-a plăcut și de ce nu vă mai place „ciuma roșie”, domnule președinte?

Nu am de unde să știu ce motive aparte de bucurie ar putea să aibă, acum, la sfârșit de săptămână, președintele Klaus Iohannis, dar, cu siguranță, că documentul pe care l-a publicat azi Adrian Năstase numai o stare de profundă satisfacție și beatitudine sufletească nu îi va aduce! Sincer vorbind, eu i-aș dori să fie una de eliberare de sub povara grijilor țării, una parcă anume desprinsă din versul lui Goethe: „Când uit, sunt voios de uitare”. Cât privește documentul la care m-am referit, precizez că este vorba despre Protocolul de colaborare între Partidul Social Democrat și Forumul Democrat al Germanilor din România, semnat și parafat la 13 iunie 2002 de către președintele PSDR, Adrian Năstase, la acea dată și prim ministru al României și Klaus Iohannis, președintele FDGR și, tot la acea dată, primar al municipiului Sibiu. Documentul poate fi citit, în versiunea sa integrală, pe pagina lui Adrian Năstase, așa că nu îmi rămâne decât să reiau întrebarea care dă și titlul luării de atitudine a fostului premier: „Dar, Iohannis, protocol cu «ciuma roșie» când era la guvernare, ți-a plăcut să faci?”

Întrebare la care nu aș băga mâna în foc că adrisantul va catadicsi să răspundă. Așa după cum am văzut că procedează, din ce în ce mai des atunci când, la recitativele anoste de la Palatul Cotroceni – denumite foarte inadecvat „conferințe de presă”- jurnaliști cu adevărat profesioniști îi pun întrebări care îl deranjează. Adică mormăie un „mulțumesc” scrâșnit sau pur și simplu schimbă vorba. Cu toate acestea, întrebarea lansată de Adrian Năstase rămâne valabilă, ba aș spune de neevitat, cu atât mai mult cu cât știm cu toții cu câtă fervoare reia președintele Klaus Iohannis („pseudopreședintele”, cum bine l-a numit senatorul Titus Corlățean) clișeele sale veninoase având ca țintă unică și fixă PSD-ul. Făcând, desigur, acest lucru pentru ca nu care cumva să uităm că tot ceea ce este rău în țara asta sau, poate, și pe alte meridiane, se datorează numai și numai PSD.

Și atunci de ce nu ar putea, la rându-i, să ne spună și nouă ce anume s-a petrecut, cu PSD-ul sau cu domnia sa, încât de la cordialitatea și buna înțelegere pe care le emanau spiritul și litera acelui protocol s-a ajuns la atâta ură nepotolită? Ură din partea lui Klaus Iohannis, desigur. Adică la ceva mai mult decât ar însemna simplul act al denunțării unilaterale a respectivului protocol.

S-ar putea, însă, ca până să primim (și, mai ales, dacă o să primim?!) răspuns, să intervină pledanți din oficiu, care să îmi atragă atenția că este vorba despre un document clasat și ieșit din uz. Adică, despre un fapt izolat din care nu putem să ajungem la concluzia că fostul primar de la Sibiu ar fi nutrit o mare și, mai ales, constantă simpatie pentru PSD. Cum se explică, atunci, împrejurarea că, exact acum 11 ani, adică în luna octombrie 2009, același primar al municipiului Sibiu, Klaus Werner Iohannis, a fost propus de către parlamentarii PNL, PSD-PC și UDMR ca premier al României? Că propunerea nu a fost pe placul președintelui Traian Băsescu, asta este cu totul altă veste-poveste. Cu atât mai mult cu cât, pe fond, nu se schimbă nimic din declarația liderului PSD de la acea dată, Mircea Geoană. Cel care vedea în Klaus Iohannis „o investiție bună din care toți românii vor avea de profitat”. Ofertă pe care, iarăși, nu există nici-o dovadă că cel propos a declinat-o. Așa după cum nu există o declarație a lui Klaus Iohannis din care să rezulte că a respins oferta pe motiv că venea și din partea „toxicului PSD”. Rămânând, în schimb, ca fapt consemnat în documente, discuția pe care delegația alcătuită din parlamentarii partidelor ofertante a avut-o cu primarul Sibiului, Klaus Iohannis. Discuție pe care amfitrionul a caracterizat-o ca fiind „foarte bună”.

Deschid din nou o paranteză și încerc să răspund unor alte posibile observații, printre care ar fi și aceea că, de la cele două evenimente au trecut 18, respectiv 11 ani. Așa că multe s-au schimbat și în ceea ce privește PSD-ul și în ceea ce îl privește pe Klaus Iohannis, cel care acum îl mitraliază la foc continuu. Să înțelegem, de aici, că și în 2002 și în 2009 domnia sa a negociat cu alte conduceri ale PSD, pe care nu ne amintim că le-a considerat „toxice” și „corupte”, iar acum refuză orice dialog tocmai pentru că socotește că actuala conducere a partidului este tarată de aceste vicii de neacceptat? Foarte bine, dar corect ar fi fost ca, în discursul său, pseudo-președintele Klaus Iohannis să spună lucrul acesta, nu să recurgă la sintagma „PSD- partid corupt și toxic”, pentru că, în acest fel, blamează în mod absolut incorect o importantă masă a populației României. Pe care, implicit, nu are cum să îi mai numească și „dragi români”.

De aceea, nu pot pune punct notațiilor mele decât făcând mențiunea expresă că, măcar de data asta, pseudo-președintele Klaus Iohannis trebuie să aibă curajul să răspundă întrebării puse de către Adrian Năstase. Întrebare pe care, sunt convins, că doresc să i-o pună din ce în ce mai mulți oameni de bună credință. Or, refuzând, și de această dată, să spună adevărul, teamă îmi este că domnia sa va ieși de sub pavăza versurilor lui Goethe, pe care le-am citat mai înainte și se va afla foarte aproape de necruțătoarea vorbă a lui N. Iorga: „Cine uită, nu merită!”