Decembrie 1989: O realitate ca de pe platourile Mosfilm

Împreună cu Cornel Cătană, care a venit la mine acasă, special pentru asta, căutăm în albumele despre Revoluție fotografii de reprodus în montajul de pe coperta cărții pe cale de a fi predată la Editură: Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat. Fotomontajul trebuie să conțină imagini alese special pentru a susține titlul. Mai întîi chipurile comuniștilor staliniști care iau locul comuniștilor ceaușiști. Pe primul loc Silviu Brucan. Ăsta da exemplu de cădere a comuniștilor în picioare! A fost pe vremea Cuceririi puterii, cum i-au zis tovarășii anilor 1945-1947, un feroce acuzator al partidelor democratice, prin articolele sale incendiare, de Marat de Dîmbovița, publicate în Scînteia, unde era secretar general de redacție. Nevastă-sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public la Tribunalul Poporului. Silviu Brucan a fost în Stalinism întruchiparea comunistului sîngeros, criminal în numele unei ideologii în care credea cu fanatism. Apare însă o problemă. Bestia Brucan, cum i-a zis Eugen Florescu, mai mult decît nimerit, după opinia mea, a dispărut în uitare după moarte. Poza lui nu mai spune nimic pînă și celor care l-au văzut la tv în anii cînd profețea la ProTv.

Ar trebui să-l aleg și pe Alexandru Bârlădeanu.
Și el brav stalinist, trecut pe linie moartă de Ceaușescu. Îl vedem, alături de Brucan, de Militaru, de alte fosile staliniste, dînd buzna în budoarul noii puteri. Rămîne semnificativ pentru oportunismul lui Ion Iliescu frăția acestuia cu acești staliniști care impuseseră României toate nenorocirile dogmatice. Ion Iliescu era un beneficiar al liberalismului ceaușist de începuturi, polemic fundamental cu stalinismul dejist. Cum dracu s-a concubinat perestroikistul Iliescu, comunistul cu fața umană, cu acești matusalemici bolșevici? Optez ca portrete pentru:
Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Silviu Brucan.

Șovăi dacă să-l pun pe și Petre Roman. Nu-l pun. E greu de plasat Petre Roman în rîndul foștilor nomenclaturiști. Mai sînt de ales două fotografii din vremea teroriștilor. Vor avea menirea de a ilustra teatralitatea fotografică a scenelor surprinse pe teritoriul Bucureștilor. Sînt multe și mai toate comice aceste fotografii. O mare parte din ele au fost făcute de ziariștii străini. Toți au dat năvală la București atrași de instantaneul care venea de la sine. Orice fotoreporter care se respectă știe cît de greu se găsește un instantaneu de succes în realitatea în care aterizezi. Trebuie ore în șir (evident, dacă nu ești escroc și aranjezi tu realitatea în chip fotografic) de căutare a faptului senzațional și, nu de puține ori, dacă realitatea e în mișcare, l-ai văzut, dar pînă să declanșezi aparatul, instantaneul a trecut, a dispărut pentru totdeauna. În zilele de după Căderea lui Ceaușescu nimic nu era mai ușor pentru un ziarist străin să facă un material de senzație. Era mai întîi realitatea din jur. Parcă nu era realitate-realitate, parcă era realitate de pe platourile Mosfilm. Tancurile trăgeau pe rupte în Palatul Regal. Tinerii, care păreau să nu mai aibă servici, se adăposteau în spatele tancurilor fără ca militarii dinăuntru să le spună la un moment dat să plece, pentru că e periculos. Strungari, nituitori, bărbieri, ușieri și ospătari își descoperiseră vocații de comandanți de unități de tancuri. Pe străzi, fete ca din Revoluția bolșevică aduceau mîncare soldaților osteniți. Civili care nu trăseseră în viața lor aveau în fine o armă în mîini, încărcată cu gloanțe adevărate. Locul pușcașilor marini îl ocupau acum revoluționarii. În dese locuri dădeai peste grupuri de civili care trăgeau, lungiți pe burtă, spre ferestrele unui bloc, încredințați că de acolo trag în ei teroriștii. Pe toate zidurile scria Jos Ceaușescu. Nu-ți rămînea ție, jurnalist occidental aterizat la București, decît să apeși pe declanșatorul aparatului foto sau să îndrepți, în cazul reporterului tv, camera video spre realitatea care înscena pentru tine. Erau apoi românii. Dacă găseai un traducător sau o traducătoare (ca bărbat preferai o traducătoare, nu de alta, dar putea să pice la așternut și dacă o ademeneai cu un pachet de gumă de mestecat), totul mergea de la sine. Ea sau el oprea pe primul întîlnit în cale, de regulă cu brasardă de revoluționar, îi spunea despre ce-i vorba și respectivul sau respectiva se apuca să turuie toate clișeele cerute de titlul Reportajului, gen La București, românii sînt îmbătați de aerul tare al Libertății: sinistrul, dictatura, poporul cu mîinile goale, viitor de aur, libertate, mai ales libertate. Recunosc imediat în fotografiile din album atmosfera de Mosfilm din producțiile celor care veniseră la București să scrie despre Revoluție. Optez (se putea altfel) pentru una din zecile de poze surprinzînd Poporul suit în camioane, basculante, făcînd semnul V, al Victoriei, zbierînd pînă la răgușeală. La sugestia lui Cătană aleg pentru a doua fotografie o imagine nemaipomenită:
Mai multe tancuri cu țeava îndreptată spre obiectivul dușmănos, în timp ce aici, în față, un soldat dă cu mătura.