Despre a fi sau a nu fi bine văzut şi recunoscut

Uite-aşa, ca un „bun venit” în universul meu fascinant şi complex, vă întâmpin cu o întrebare ce nu admite nici un refuz din partea domniilor voastre. Aşadar, vă întreb: vreţi să aflaţi ceva despre mine, ceva ce n-am spus nimănui?! Ceva ce poate să vă stârnească noi curiozităţi şi motive serioase de a cădea pe gânduri?! Ce-i drept, nu e secretul cel mai mare de pe lume, dar mărturisirea de faţă va fi o anvanpremieră, chiar şi pentru mine. Asta fiindcă, în general vorbind, nu ne convine să fim puşi faţă în faţă cu sinele nostru cel de taină, nici măcar într-o oglindă imaginară. Nu-i aşa?! Pe de altă parte, am convingerea, dragi cititori, că vă număraţi şi voi printre cei care adoră secretele, mai ales cele de alcov, mai ales ale altora. Corect?! Ce ziceţi, vă mai ţin în suspans ori aţi început deja să bodogăniţi, ba chiar vă bate gândul să căutaţi o altă postare, mai interesantă, cu mai puţin text de citit?! Ei bine, hai să nu vă mai port aiurea cu zăhărelul.

Îmi plac la nebunie experimentele sociale. De ce? Fiindcă au un caracter adeseori poznaş şi întotdeauna seducător de absurd. Scopul lor evident este acela de a diseca sau provoca mentalul, fie el individual (personal), fie colectiv (de grup). Veţi spune că năzbâtiile astea psiho-sociale nu folosesc la nimic decât, cel mult, ca un amuzament nejustificat şi, adeseori, degradant. La prima vedere, s-ar părea într-adevăr că lucrurile stau aşa. Aflaţi, dragii mei, că buba e niţel mai mare decât ne-am aştepta. Pentru că, descoperind, cunoscând şi înţelegând mecanismele subtile după care funcţionează orice fiinţă omenească, o mulţime compactă sau, în vremurile noastre, o naţiune întreagă, dacă ai un spirit de observaţie cât de cât dezvoltat, poţi, la nevoie, să-i canalizezi pe un anumit făgaş sau, in extenso, să exploatezi la propriu, într-un fel sau altul, această situaţie. Conformismul şi dorinţa de a apartenenţă la un grup închegat este, indiscutabil şi cu foarte mici excepţii, un factor modelator pentru orice individ binecrescut. Chiar dacă, în anumite circumstanţe, această bună cuviinţă nu face corp comun cu fiinţa lui de până atunci. În fond, suntem animale sociale. Dormim, mâncăm, ne răhăţim, căutăm să ne integrăm într-o turmă exact ca orice fiinţă vie. Instinctul gregar e scris în sânge. Individuale ne rămân doar visarea, contemplaţia şi aspiraţiile. Când ni se înlătură aceste veleităţi gândirea sucombă, teama ne copleşeşte şi, în scurt timp, ne pierdem cu firea. Ne plângem de milă dacă nu suntem acceptaţi, ne dăm de ceasul morţii dacă suntem excluşi. Aşa ajungem, treptat, să renunţăm la principii şi deprinderi de-o viaţă. Doar de dragul solidarizării isterice şi al bucuriei de a fi parte integrantă dintr-o comunitate, fie ea şi cam fără noimă sau fără Dumnezeu. Teama de a fi respins ori, şi mai grav, de a fi considerat un potenţial factor perturbator, ne îndeamnă la concesii pentru care, mai ieri, alaltăieri, ne-ar fi sărit muştarul. Ei, şi ce?! – veţi spune voi – nimeni n-a murit din asta. Pe bune?! Spitalele şi „cercetările” psihiatrice (desigur, cele din umbră), lagărele şi îngerii morţii, candidaţii manciurieni sau îndopaţii (sub atentă şi studioasă supraveghere) cu supradoze, experimentul Stanford ş.a.m.d. Te-apucă groaza, dacă stai să le cauţi şi să le analizezi pe toate. Şi-apoi, credeţi că trebuie neapărat să moară omul, în adevăratul sens al cuvântului? Dacă nimic nu vă bucură, dacă sentimentul gliei nu freamătă în voi, dacă aripile copilăriei le-aţi azvârlit într-un colţ adumbrit şi neumblat, dacă neatârnarea şi încăpăţânarea juneţii s-au mistuit în pâcla sordidă a rutinei, dacă râsul din inimă l-aţi înlocuit cu batjocura şi, în cel mai bun caz, ironia pusă pe seama altora, dacă… şi atâţia dacă… unde ne mai este umanitatea, demnitatea şi individualitatea? Fiţi buni şi nu-mi aruncaţi în faţă josnicele stereotipii de genul „Asta este!”, „Lasă, că bine-a fi!” sau „Mai rău să nu fie!”, deoarece (de mă cunoaşteţi, de nu aflaţi acum) ştiţi că mă zburlesc numaidecât şi fac ca trenul. Glumesc… bineînţeles (la modul serios). Şi-atunci – mă veţi întreba în cor – ce-i de făcut?!

Nu sunt nici pe departe un irezistibil orator motivaţional şi, cu atât mai puţin, un expert în misterele omului, dar am învăţat că „nebunia de a gândi cu mintea ta” (cu trimitere la cartea lui Gabriel Liiceanu) şi „curajul de a nu fi pe placul celorlalţi” sau „curajul de a fi fericit” (cu trimiteri la dialogurile dintre Ichiro Kishimi şi Fumitake Koga) sunt două (practic trei) îndemnuri ce valorează mai mult decât aş putea eu depăna aici. La urma urmei, ţineţi minte, vă rog: prezentul vă modelează trecutul.