Din ciclul Par(ab)ole, Par(ab)ole: Dumnezeu face ce face și câștigă proces după proces pentru România

A murit domnul Alex Ștefănescu; mi se spune: critic și istoric literar. Interviurile ultimilor ani ni l-au prezentat ca pe un fel de bunic sfătos al literaturii române. Cu una din afirmațiile domniei sale, pe care o găsesc la fel de activă și în mediul universitar occidental, nu mă pot împăca. Dumnealui a susținut că literatura trebuie luată ca atare, ca gâsca pe apă, că nu există niciun mesaj ascuns, niciun sens de căutat. Mulți au preferat aceeași rețetă leneșă și pentru viață. Am ales spre ilustrare un citat din interviul dat Trinitas TV, în 2016 cred, cu link în bibliografie, de la minutul 5:13; acea afirmație a fost însă repetată în multe din alocuțiunile domniei sale. A nega creierelor în dotare accesul la exercițiu mi se pare o crimă. Domnul Alex Ștefănescu, critic și istoric literar, îmi pare, după umila mea părere, că ar fi trebuit să servească Cuvântul, că așa s-ar fi tradus profesia dumnealui. La început a fost Cuvântul, Cuvântul a fost cu Dumnezeu, Dumnezeu a fost, este și va fi Cuvântul. Cuvântul e viu. Au existat filosofi precum Nietzsche, cu milioane de discipoli fără acces la exercițiu, care nu au înțeles ce a vrut să spună maestrul despre dumnezeul mort. Acela fiind un altfel de zeu, pe care Isus l-a călcat în picioare, înviind. Dumnezeul care a creat viața e Viață. Biblia e o carte vie. Nu se știe când a început, nu se știe când se va sfârși, poveștile se repetă, atenționând omul că trebuie să-și învețe lecțiile.

Și apoi mai avem și Parabolele lui Isus, cele cărora mulți le caută înțelesul, din motive care nu au nimic a face cu Dumnezeu, și tocmai de aceea nu-l pot cuprinde. Dumnezeu le vorbește oamenilor prin Cuvânt. Ascuns în piele de șarpe, diavolul dublează înțelesul (precum dublajul filmelor) cu un înțeles corporal, de dorință, de tentație, de id, cum îl numise Freud. Iacătă încă un filosof. Ca și domnul Alex Ștefănescu, ca și mulți dintre profesorii de litere din occident, filosofii au început cu negația. O negație nu poate exista fără o afirmație. O existență limitată, de la zero la n, nu poate judeca sau evalua o existență infinită; poate specula, se poate amăgi, poate valorifica naivitatea altora.

Pentru că puțini vor să dețină răspunsul, pentru a putea acapara puterea (sabotând șansele celorlalți, mințindu-i, făcând economii la educație), m-am gândit să lansez o colecție de primăvară-vară de parabole, după cum se milostivește inspirația.

Dumnezeu a câștigat pentru România procesul cu Gabriel Resources. Ce nume pompos de înger de bunăvestire! Diavolul s-a făcut frate cu parastasul, doar-doar i se vor trece cu vederea unghiile murdare, la vamă, motivând poate cu scormonirea în pământ a gropii altuia. Gabriel Resources nu exista la data semnării contractului, s-a încropit mai apoi din alte abțibilduri, unora mai vechi încercându-se să li piardă urma. Nu e vorba de firme de căsuțe poștale, ci de firme de cutii precum cele furnizate de Facebook la alegerile din 2020 din America, umplute cu buletine de vot furnizate de magaziile Amazon, aprobate de o firmă IT care hackerise și prin Europa. Contractul a fost semnat de guvernul Ponta. Ponta a devenit sfătuitorul lui Ciolacu. Foștii pesediști care și-au vândut pe comision țara au fost de curând plantați în funcții cheie: boșorogii Ilie Sârbu, Zgonea, Nicolae, Hrebenciuc a scăpat de pușcărie, dar nu cred să stea degeaba. Năstase a făcut pușcărie, dar nu pentru afacerile Microsoft și Bechtel. Pentru Oțelul Galați cine trebuia să facă?

Tot Ponta, căruia premierul UK din timpul afacerii, comisionat și el, domnul Blair (nici el, nici nevastă-sa nu cred să fi făcut vreodată ceva gratuit pentru cineva sau măcar pentru țara lor!) i-a făcut cunoștință și cu alții care aveau afaceri de pasat, baschetbalistic vorbind, că dădea bine și la CV. Domnul Ponta a câștigat procesul cu Complexul Energetic Oltenia. Îl cred mai degrabă pe Adrian Sârbu nevinovat, căruia deși i-au dispărut niște acte de la dosar, nu a plătit taxe la stat dar le-a dat bani fostelor neveste, prietene și fiice, pentru facturi și pentru educație; într-o țară încă misogină, Adrian, precum și celălalt evreu la fel de cunoscut, Elan, au creat un model de oază de tandrețe familială, admițând natura oarecum volatilă a sentimentelor personale. Și ca un fapt divers, îmi aduc aminte că după volatilizarea din țară, în urma unor acuzații de corupție, Elan Schwartzenberg scria articole în ziare ucrainene. Băi, da’ ce întâmplătoare sunt întâmplările din lume!

După ce Dumnezeu a câștigat procesul pentru România, vitejii au început să scandeze victoria. Domnul Ciolacu e ca lupul acela pe care capra l-a pus la îngrășat pe o groapă nu cu rahat, de i-au spus unii visterie, ci cu artificii; pe niște flăcări de iad, că deh, s-a făcut frate cu dracul, trebuie să-i tragă și păcatele! Capra va găsi alt prost, că iezii au ieșit ca de la imprimantă.

Eu nu o să vă spun că partenerul strategic s-a umplut de bani după ce a vândut românilor fiare vechi sau pielea ursului din pădure, uitând că păsările pe limbuția lor pier. Să spunem doar că America încă mai crede că pe față se poate declara prietenă cu Dumnezeu, în timp ce pe la spate învârte pe degete smoală. Mulți au datorii la Dumnezeu, iar unii, cei care s-au trezit din somnul aderării la Barabă, știu că nu mai e de joacă.

Parabola mierii de albine

Ca și în România și în Marea Britanie se organizează tot felul de festivaluri ale mâncării, pe unde își pot face loc și producătorii mici, unii locali. Anul trecut am cumpărat un borcan de miere de albine, de la un domn care chiar are stupi. Arată ca mierea, are consistența mierii, nu s-a zaharisit ca siropul de zahăr și cu toate acestea nu are niciun gust. Are textura mierii, toate celelalte calități, dar nu are gust. Are miros.

Lângă casa mea e un tăpșan lăsat la îndemâna copiilor, deși e folosit de persoane cu câini. Cum să se mai joace copiii, când cei mai mulți se tem de câini și ajung să calce și în rahați? Primăria, sătulă să i se tot fure trandafirii, a plantat flori sălbatice, ca să ajute albinele, fugărite de sateliți, telefonie mobilă și oameni fără grija zilei de mâine. M-am aplecat să miros florile de câmp. Nimic.

Pe când eram copil, am căzut de multe ori de la înălțimea celor doi, trei, patru ani. Am dat cu nasul de pământ, cum se zice. Pământul mirosea a ploaie, a crăpat de soare, a verde crud de iarbă șfichiuitoare, a verde amar, a verde dulce, a verde atotștiutor și a toate parfumurile, nu de firmă, ci de germinare, ale paradisului. Verde nobil, verde bădăran, verde complicat, verde abia ieșit la lumină. Acum toate acele mirosuri parcă s-au ascuns de rușine sau poate de frica omului care nici măcar de sănătatea și de mințile lui nu a avut grijă.

Întâmplător, căci neasfaltate sunt căile Domnului, am dat peste o companie care vindea semințe de flori de câmp, de buruieni. Am cumpărat o porție pentru 5 metri pătrați. M-a costat zece lire, cu tot cu taxele poștale. Am dat zece lire pe o linguriță (mică) de cafea rasă de semințe de buruieni.

Anul 3,8 miliarde și încă 2024 al prostiei omenești.

Bibliografie:

https://www.youtube.com/watch?v=4KRj6rX2-7Y&t=341sV

https://www.economica.net/istoricul-proiectului-de-la-ro-ia-montana_66523.html