Două relatări despre familia pictorilor Holbein (II)

Lucru rar în zilele noastre! Un rege ia apărarea unui artist.
În acest al doilea și ultim episod despre familia pictorilor Holbein, vă povestesc, cu ajutorul lui Carel van Mander, cum autorul celebrului portret al lui Henric al VIII le-a al Angliei l-a făcut pe un conte insistent să ajungă pe targă. Apoi, veți vedea ce anume l-a determinat pe rege să înțeleagă apărarea artistului.

Așa cum am amintit la începutul acestor relatări, Hans Holbein cel Bătrân, tatăl fraților Ambrosius și Holbein, cărora le-a transmis arta desenului, picturii și a gravurii a trebuit – din pricina unor datorii neplătite – să-și facă pierdută urma, nu doar din Augsburgul natal, dar și din Issenheim, iar apoi și din Basel, sfârșindu-și zilele într-un loc necunoscut.

La 1603, Carel van Mander *nu știa  Hans Holbein cel Tânăr este fiul lui Hans Holbein cel Bătrân . Acesta este motivul pentru care în pagina evocării lui Holbein cel Tânăr cronicarul spune următoarele:

„Hans Holbein, care a lăsat lumii, întru admirație, un nume mare în arta noastră, precum și faimă și renume, s-a născut (după cât am putut afla) în Elveția cea neospitalieră și stâncoasă, în orașul Basel, în anul 1498. Unii cred că s-a născut la Augsburg, în țara Șvabiei; este adevărat că acolo se născuse unul cu același nume, care a fost și el un pictor bunicel, și de aceea unii își închipuie că e vorba de acest eminent Holbein dar eu socot că se înșală. Cine au fost părinții lui sau la cine a învățat, n-am aflat. Este foarte de mirare de unde a prins o manieră de lucru așa de frumoasă și atât de pe de-a întregul diferită de cea veche străină la modă.

Ce păcat! Să provii dintr-o familie de artiști – tată, frate, unchi, toți artiști – și cronicarul să nu știe nimic din toate acestea. Dar, așa-i viața, ce știm noi în secolul XXI, nu știa pictorul, poetul și teoreticianul Carel van Mander în secolul XVII, că deh, așa se scrie istoria. Să vedem ce spune mai departe cronicarul:

„Scrisesem cuiva la Basel după informații, dar din nefericire omul de la care aș fi putut afla multe sau chiar totul murise cu vreo opt sau zece ani în urmă; anume: iubitorul de artă doctorul Ammersbach, căruia îi plăcea să adune tot felul de antichități, și care (după câte cred) însemnase toate lucrările făcute de Hans Holbein cu meșteșugurile lui, la Basel sau în Anglia. Această listă împreună cu câteva lucrări ale lui Holbein se află tot la Basel, la unul din moștenitorii lui, căruia i s-au cerut cât se poate de curtenitor, în numele meu, informațiile aflate în posesia sa; i s-a arătat și motivul pentru care i-au fost cerute, dar a răspuns că nu poate căuta acele lucruri decât cu multă osteneală și că de aceea este nevoie de plată bună. Când mi s-au scris acestea m-am mirat foarte, deoarece eu nu fac munca aceasta voluntară decât de dragul artei, și nu pentru vreau un profit sau câștig, și iată că se găsește cineva care chiar dacă nu împărtășește zelul meu dezinteresat, nu vrea să pună umărul pentru cinstirea orașului său și a cetățenilor lui. Este vorba de un anume doctor Isely, despre care unii cred că ar trebui să i se spună doctorul Esely (măgărie) deoarece mi închipui că omul acesta e ca și țara sa, adică nesimțitor ca stâncile din Munții Elveției. Dar să trecem peste asta.”

După ce ne spune că la Basel, Holbein a făcut multe lucrări frumoase, la primărie sau la case particulare; după ce descrie frumusețea subiectelor reprezentate, ba chiar vorbind despre cărțulia cu gravuri în lemn executate de el ca fiind un obiect fermecător, cronicarul amintește că Holbein nu a fost niciodată în Italia, dar că la Basel l-a cunoscut pe Erasmus din Rotterdam și că acesta l-a pus pe Holbein să-i facă portretul și că, făcându-l peste măsură de bine, l-a recomandat pe pictor lui Thomas Morus, fostul său coleg de școală, aflat la Londra ca prim cancelar al regelui Henric al VIII-lea, care iubea mult arta.

Nu ne vom referi acum la multele lucrări importante realizate în Anglia, dar vom spune că marele succes a fost portretul regelui Henric al VIII-lea, de care regele a fost mai mult decât încântat. Regele l-a prețuit și stimat mult pe Holbein și a fost mulțumit că are la curtea sa un artist atât de bun, astfel că pictorul a intrat în serviciul regelui făcând la curtea sa o serie de minunate portrete. Zice mai departe Carel van Mander:

„Favoarea și dragostea regelui față de Holbein a crescut tot mai mult deoarece acesta îi făcuse toate pe plac. Ca dovadă că regele ținea mult la el este o întâmplare care constituia frumoasă perlă la corona pictorului; anume s-a întâmplat ca, într-o zi, un conte englez să vină acasă la Holbein, doritor să-i vadă arta sau tabloul pe care-l avea în lucru. Holbein, însă, care picta ceva după natură, sau avea vreo treabă intimă, a fost foarte stânjenit, așa încât i-a cerut scuze contelui, cât se poate de curtenitor de două sau de trei ori, spunându-i că este cu neputință să-l primească, și l-a rugat să aibă bunătatea să vină altădată. Scuzele amabile și respectuoase au fost însă zadarnice; contele n-a vrut să plece, ci s-a încăpățânat să urce treptele cu forța, împotriva voinței pictorului fiind de părere că persoana sa este mai presus decât cea unui pictor. Holbein, după ce i-a pus în vedere să înceteze cu această înfumurată lipsă de curtenie și văzând că celălalt nu vrea să știe de nimic, a pus mâna pe conte și i-a dat brânci în jos pe scări, iar contele, în timp ce se rostogolea pe trepte i s-a adresat lui Dumnezeu pe englezește, strigând: «O Lord, have mercy upon me!». Nobilii din suita lui și slujitorii, uimiți de această îngrozitoare căzătură, au avut destul de furcă până să-l pună pe picioare mai-marele lor, în timp ce Holbein, speriat, a încuiat ușa și a ieșit printr-o lucarnă de pe acoperiș, iar de acolo alergat în grabă la rege, căruia i-a cerut iertare, fără să-i spună despre ce e vorba, cu toate că regele l-a întrebat de câteva ori. Totuși, regele l-a iertat, cu condiția să-i spună ce faptă rea sau nelegiuită săvârșise. Holbein i-a spus atunci regelui întâmplarea, pe față și în întregul ei, iar regele s-a prefăcut că îi pare rău că l-a iertat cu atâta ușurință spunându-i să nu mai fac asemenea pozne și i-a poruncit să nu se depărteze, ci să rămână în una din camerele regelui, până se va ști ce-i cu contele. La scurt timp după aceea, a sosit și contele adus pe o targă, rănit și oblojit, de-ți era mai mare mila; a fost dus în fața regelui căruia i-a făcut cu voce stinsă plângere împotriva pictorului care îl maltratase în halul acesta, dar povestirea lui a fost numai în parte adevărată, iar în mare parte, din ură, a fost presărată cu neadevăruri, menite să agraveze situația, în detrimentul lui Holbein, după cum a putut regele să-și dea seama. Contele, după ce și-a isprăvit plângerea, i-a cerut majestății sale să-l pedepsească pe pictor, după cum merita din plin, pentru maltratare persoanei sale nobile. Dar, băgând în seamă că regele nu este mânios și că ține să afle pricina gâlcevii, nefiind prea înclinat să aplice pedeapsa pe care o dorea el, contele a lăsat să se înțeleagă că are să-și facă dreptate singur. Atunci regele s-a mâniat că în prezența sa contele vorbește cu atât dispreț și cu atâta îndrăzneală, ca și cum ar voi să i se substituie, și i-a spus: «De acum încolo nu mai ai a face cu nici un Holbein, ci cu propria mea persoana regală.» Și-a început să-l certe vârtos spunându-i printre altele: «Crezi că îmi pasă atât de puțin de omul acesta? Îți spun, conte, că din șapte mocofani, dacă am poftă, pot să fac șapte conți, dar din șapte conți nu pot să fac un Hans Holbein sau un artist atât de eminent ca el». Auzind acest răspuns, contele s-a speriat foarte, implorând îndurare pentru sine și declarându-se gata să îndeplinească orice poruncă a regelui. Atunci regele i-a impus următoarea lege: ca niciodată să nu se răzbune pe Holbein, nici cu mâna lui, nici cu a altuia, pentru ceea ce se întâmplase, căci altminteri va socoti că răzbunarea a fost îndreptată împotriva propriei sale persoane. Cu asta chestiunea sau incidentul s-a încheiat pe de-a întregul.

În ceea ce privește lucrările executate de către Holbein pentru rege: a pictat admirabil portretul lui Henric al VIII-lea în picioare, în mărime naturală, atât de viu, încât oricine îl vede se sperie, căci pare că trăiește și ai impresia că vezi cum își mișcă și capul și toate membrele. Portretul acesta mai poate fi văzut la Whitehall; e o lucrare care îl cinstește pe autor și care dovedește că Holbein a fost un al doilea Apelles.**”


* https://ro.wikipedia.org/wiki/Karel_Van_Mander

https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_van_Mander

** https://en.wikipedia.org/wiki/Apelles

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_VIII-lea_al_Angliei

https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_More

https://ro.wikipedia.org/wiki/Erasmus_din_Rotterdam

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii