Înainte chiar ca avionul de București să intre în cursa de croazieră, am terminat Revoluția română în direct, cartea scoasă de Mihai Tatulici în 1990, nereeditată de atunci. O aveam în bibliotecă, dar niciodată pînă acum n-am dat-o gata cu creionul în mînă, ca să convoc un clișeu de om de cultură. E drept, am folosit-o pe vremuri, cînd misterele Revoluției din decembrie 1989 mai făceau rating și tiraj, dar exclusiv pentru transcrierea balamucului intitulat Revoluția română în direct.
Restul cărții nu m-a interesat.
M-am apucat de ea cu seriozitate la Paris, pe post de cartea dinaintea căderii în somn. Am citit din ea și la aeroport, stînd la coadă la check-in. Ca de obicei la cursele românești coada se face înainte chiar de a fi venit cineva la ghișeu. La fel se întîmplă și la îmbarcare. Cred că e vorba de moștenirea ancestrală a cozilor de pe vremurile comunismului. Primul impuls al unui cetățean român cînd vedea o coadă era să se așeze la ea. Abia apoi întreba ce se dă. Făcea asta, deoarece o coadă era semnul că acolo, în față, se dă ceva absent de pe piață, ceva bun, deci. Sînt pe ultima sută de metri cu parcurgerea amintirilor despre decembrie 1989 a celor care au devenit în 1990 membrii Camarilei lui Ion Iliescu: Dan Marțian, Mihai Bujor Sion. Lîngă mine, pe partea cealaltă a cozii, o tipă, de vîrsta incertă a celor trecute de prima tinerețe, vorbește cu voce tare cu o tînără cu ochelari. Conu Leonida față cu reacțiunea a fost de regulă investigat doar înspre partea lui Conu Leonida, cel care-și dă cu părerea în pat ca pe facebook azi. A fost trecută cu vederea Efimița, cea care-i ascultă entuziasmată elucubrațiile. La fel și în cuplul aflat nu departe de mine. Prea pîrguita are în tînăra cu ochelari un fel de Efimița. De aceea cucoana își permite să spună tîmpenii cu ghiotura, fără să se teamă de contrazicere, din partea auditoriului. Tocmai auzeam cum tipa își face public disprețul față de țară (În România nu mă uit la televizor, totul mă scîrbește din ceea ce văd și aud), cînd ajung cu lectura la memoriile lui Mihai Bujor Sion. Fiul unui activist dejist de frunte – Bujor Sion, cerberul presei pe vremea comunismului –, Mihai Bujor Sion a fost crescut de Ion Iliescu după moartea părinților într-un accident de avion. În decembrie 1989, Mihai Bujor Sion era căsătorit cu Ioana Pavelescu. Din presa recentă aflu că a divorțat de Ioana Pavelescu pentru a se însura cu o puștoaică. După decembrie 1989, a fost plimbat prin fel de funcții, de la cea de șef al administrației prezidențiale, pînă la cea de consul prin diferite părți ale lumii. Ajuns cu lectura la amintirile lui Mihai Bujor Sion despre decembrie 1989, cît pe-aci să pufnesc în rîs la ce spune Mihai Bujor Sion despre cum a umblat el nebun pe străzi în decembrie 1989 îmbrățișîndu-se cu nevastă-sa (cea ce care a divorțat pentru una mai tinerică!) fericiți c-a căzut Ceaușescu:
„În jurul prînzului, ajungînd acasă, într-o euforie pe care numai noi românii ne-o putem înțelege, pentru că numai noi românii am trecut prin așa ceva, mi-am luat soția și am plecat ca nebuni pe străzi, țopăind, strîngîndu-ne în brațe; primele cuvinte cred că au fost «Am scăpat Ioano, gata am scăpat!» Și așa, propulsați de o descătușare euforică, am ajuns la Televiziune. Televiziune care, asemeni unui aspirator imens de suflete, avea să devină centrul Revoluției noastre. O instituție indolent de latentă, prefăcută deodată într-o chestie vie, adevărată, reală. Minciuna a fost astfel aruncată la gunoi în groapa murdară a istoriei acestui neam și Adevărul se instala în scaunul lui, normal, simplu al cotidianului…”
Am terminat cartea în avion, pe parcursul decolării. În stînga mea stă o fătucă, membră tipică a tinerei generații. Face parte dintr-un grup de puștoaice care vorbesc franțuzește. Merg probabil în România în excursie. După cît de mult se foiește, Doina spune că nu e franțuzoaică, e româncă. Dar atunci de ce vorbește franțuzește cu colegele, așezate pe scaunele de dincolo de culoar. De cum s-a văzut în avion, fătuca și-a făcut un selfie, evident, scoțînd limba la ea însăși. După care s-a apucat de un film pe laptop (un Lenovo, observ eu), conectat la baterie externă (observ tot eu), înfulecînd crochete dintr-o pungă. Punînd cartea pe genunchi mă gîndesc că ar trebui să scriu despre ea ca despre un document deosebit:
Dă seamă de ce ziceau despre Evenimentele din decembrie 1989, profitorii Căderii lui Ceaușescu. Se numără printre ei ștabii FSN, precum Dan Marțian, Silviu Brucan, Mihai Bujor Sion, dar și redactorii tv.
Cu excepția lui George Radu Serafim, nici unul dintre cei care semnează în carte, dintre ziariștii tv, n-au îndoieli în vara lui 1990 despre existența teroriștilor. Îmi dau seama ce aventurier voi fi fost în februarie 1990 cînd am pus la îndoială Revoluția cîntată în vara lui 1990, de întreaga nomenklatură FSN-istă.
Lasă un răspuns