Eterna boală a Revoluțiilor: Dărîmarea statuilor

Dărîmarea statuilor și a monumentelor în general n-a fost inventată de noi, românii. Prin 1990, cînd nu mai știai în ce parte a Bucureștiului să alergi pentru a nu scăpa spectacolul unei noi statui smulse cu macaraua de pe soclu, am crezut că ăsta e un nărav tipic dîmbovițean. Ulterior, plecînd de la această naivitate, unii s-au grăbit chiar să deplîngă anul respectiv. L-au poreclit anul nihilismului. În realitate, nu eram singurii porniți să dăm jos statuile. Întreaga Europă de Est se burzuluise împotriva personajelor turnate în bronz sau cioplite în piatră. La Varșovia, la Praga, la Sofia și la Tirana mulțimile, incitate de discursuri profetice, avînd în frunte fanatici arzători, rătăceau de-a lungul și de-a latul orașului căutînd cu înverșunare statuile trecutului. Cea mai mare victimă a acestei revolte împotriva oamenilor din piatră, urmînd celei împotriva oamenilor din carne și oase, a fost Vladimir Ilici Lenin. Memoria omenirii va păstra pentru totdeauna imaginea celebrului Ulianov smuls de pe soclu de o macara uriașă, după ce în prealabil gîtu-i fusese strîns de juvățul unui otgon. Nu-i exclus ca șuruburile macaralei să fi fost puse în mișcare de un membru al clasei proletare, clasă căreia Vladimir Ilici Lenin îi promisese, cu 70 de ani în urmă, Raiul pe pămînt. În furia cu care respectivul umbla la manete era ceva și din nemulțumirea proletariatului care luase în serios, cîndva, aceste făgăduieli deșarte. Jumătate de secol de socialism îl convinsese că promisiunile celui săpat în piatră sufereau, ca toate promisiunile electorale, de deșertăciune. De altfel, respectivul se convinsese de asta, chiar în timpul strangulării lui Vladimir Ilici Lenin. Macaraua care era o moștenire socialistă, una din promisiunile făcute de Vladimir Ilici Lenin -, mergea ca dracu’.

Revoluțiile par a avea o boală pe statui. Ca și pe oameni, de altfel. Oamenii sînt ghilotinați sau împușcați. Cu ei e foarte simplu. Ajunge o ghilotină sau un glonte. Cu statuile e mai complicat. Ele sînt mai greu de pus jos. O călătorie prin Paris e din acest punct de vedere extrem de instructivă. La tot pasul dai nu numai peste monumente, dar și peste istorii cu monumente care au fost dărîmate. Unele au fost sfărîmate într-un secol, pentru ca în cel următor să fie puse la loc. Departe de Paris, la Nantes, în provincia căreia i se mai spune și Franța profundă, turiștii se incintă azi privind în catedrala faimoasă a orașului Mormîntul lui Francisc al II-lea. Capodoperă artistică, mormîntul a fost sculptat de Michelle Colombe, între 1507 – 1512, la comanda Annei de Bretania, fiica lui Francisc al II-lea. Numai că acest mormînt era cît pe-aci să nu mai fie. În timpul Revoluției franceze, Tribunalul revoluționar a ordonat dărîmarea monumentului. Arhitectul orașului a avut însă curajul de a ascunde pe la amici fragmente din monument. După trecerea furtunii, mormîntul a fost reconstruit în întregime.

Cea mai semnificativă țăndărire a unui monument-simbol rămîne însă cea a Bastiliei. Semnificativă pentru că e cea mai cunoscută. Semnificativă și pentru că e cea mai inutilă din punct de vedere practic. În 1789, la 14 iulie, parizienii invadează Hotel des Invalides pentru a face rost de arme. Deodată s-a auzit un îndemn: „Să mergem la Bastilia!”. Cine a fost autorul acestui strigăt nu se știe și nu se va ști niciodată. Dacă s-ar fi petrecut în România lui 1989, s-ar fi spus că respectivul a fost agent KGB. Sigur e că mulțimea dă fuga preț de cîțiva kilometri pînă la Bastilia. De mai mult timp însă, Bastilia nu era o închisoare, ci o clădire blajină. Cu toate acestea, mulțimea o ia cu asalt, o dărîmă apoi, pînă nu mai rămîne piatră peste piatră.

Distrugerea monumentelor e un semn al puterii acestora de a simboliza ceva. Dacă ar fi niște simple pietre, mai mult ca sigur nimeni nu s-ar atinge de ele. Ele sînt însă ridicate pentru a semnifica triumful unui regim asupra altuia. Ele sînt dărîmate tot pentru a semnifica prăbușirea regimului anterior și triumful unuia nou.

Dintre toate gesturile omenești, dărîmarea statuilor pare cel mai absurd din punct de vedere practic. În definitiv, un monument e o biată alcătuire din piatră. Dacă ne gîndim însă mai bine, dărîmarea statuilor e unul din gesturile cele mai omenești cu putință. Numai omul e în stare să-și ridice statui și să și le dărîme. Porcul, de exemplu, n-ar fi capabil de așa ceva.