Eugen Barbu îl admira pe Emil Bodnăraș?

Pomul gol de Crăciun. ”Bradul din str. Belvedere” se numește un alt articol dedicat Crăciunului comunist de ediția de Crăciun a ziarului Scînteia, din 24 decembrie 1945.
Mai bine scris decît alte materiale dedicate de oficiosul PCR Crăciunului comunist, el își propune să denunțe viața grea a maselor populare întruchipată de pomul de Crăciun gol:

„Chiar vis-a-vis de redacția ziarului, a început astă vară să se construiască două blocuri. Un cinematograf şi nenumărate prăvălii se înălţau sub ochii noştri, graţie robotelii trudnice a muncitorilor.

Ne învăţasem cu zgomotul macaralelor, cu strigătul oamenilor, cu circulaţia greoaie a căruţelor pline cu nisip şi cărămizi. Şi trecînd zi de zi pe Belvedere, prietenia noastră cu unii din muncitori se legase trainică. Oamenii îşi povesteau necazurile și bucuriile, cu vorbă simplă şi domoală, aşa cum erau învăţaţi la ei în sat.

Odată cu venirea iernii, şantierul s’a mai restrîns. Clădirile neterminate aşteaptă primăvara. Dar ce fac muncitorii? – ne-am întrebat.
Acum două zile, unul din ei a intrat sfios în redacţie şi ne-a chemat la sărbătoarea Pomului de Crăciun.
– Uite, tovarăşe, nu-i mare lucru, dar facem și noi ceva. Ar fi păcat să nu vii…

Așadar, ne-am găsit la parterul viitorului bloc, înconjurat de muncitori. In mijloc se afla bradul înalt şi frumos, dar gol. Nici o podoabă, nici o lumină. Doar niște petice de hîrtie albă prinse stîngaci.

Apropiindu-ne pentru a citi hîrtiile, am descifrat scrise de mîini greoaie: ajutor de iarnă, de chirie, de Crăciun, economat, contract colectiv, etc., etc. Şi pe fiecare petec, un mare, un nemilos semn de întrebare.

Patronii hrăpăreţi ai muncitorilor constructori din str. Belvedere n’au recunoscut drepturile muncitorilor cari le rotunjesc averile şi n’au făcut nimic pentru ameliorarea situaţiei lor materiale.

Serbarea Pomului de Crăciun de către muncitorii îngheţaţi de frig, cu antreprenorul hapsîn uităndu-se crunt de la masa lui cu hîrţoage – serbarea aceea avea în ea ceva din cazna uriaşă a celor ce muncesc, un humor ce iese din comun, egal cu o frîntură din dramele ce alimentează copios viaţa marelui oraş.

Pomul din str. Belvedere este singurul pe care l-am văzut astfel sărbătorit. Să sperăm acum, de Crăciunul anului 1945, că va fi ultimul brad pe care oamenii muncii își scriu durerile și nevoile.”

*

Admirație. Contiuni să citesc din romanul Incognito al lui Eugen Barbu fără prea mare entuziasm, mai ales ajuns la paginile despre lupta comuniștilor împotriva fascismului. Din nou țin să-mi arăt uluirea față de gestul marelui scriitor de a alcătui în 1980, cînd însuși regimul comunist obosise să tot cînte, un roman despre pregătirea lui 23 august 1944 de către comuniștii eroi, curați, sinceri, gata oricînd să fie martiri. Sînt sigur că Eugen Barbu n-a fost constrîns de regim la această cădere în subsolul literaturii. Nici de lipsa banilor, nici de nevoia de a publica orice, nici de indicațiile de la partid. Unul dintre comuniștii pictați ca ofițer de Intelligence e Colonelul, fost ofițer în Armata Regală, la bază copil de trupă. În finalul unui întreg capitol consacrat vieții și activității Colonelului, Eugen Barbu plasează aceste rînduri nu lipsite de tîlcul lui Sărut Mîna:

„Viitorul avea să înregistreze faptul că omul acesta, al cărui nume este foarte cunoscut, dar pe care cel care relatează faptele de mai sus nu-l poate dezvălui, ajuns în posturi de mari răspunderi pe linie de stat și de partid, după eliberare, nu se căsătorise niciodată.”

Eugen Barbu a murit demult. N-am cum să aflu de la el cine e personajul. S-ar putea să-l fi zis undeva, în creația sa bogată, în vreun interviu, dar eu n-am cum să pun mîna pe mărturisirea respectivă. Bănui că e vorba de Emil Bodnăraș. Biografia acestuia cuprinde activitatea de Intelligence în ilegalitate. Sînt sigur că Eugen Barbu îl admira pentru naționalismul care i-a guvernat poziția sa de o viață împotriva rușilor.