Fantoma „pensiilor speciale” și violarea Constituției (I)

O fantomă bântuie viața politică și socială românească. Este fantoma „pensiilor speciale”. Dezindustrializarea României, nu ne preocupă. Polarizarea averilor și dezechilibrele grave privind veniturile persoanelor fizice, nu interesează. Ocuparea militară a țării (fie ea și de către armatele aliate) și plonjarea într-un război care nu este al ei, ne lasă indiferenți. Degradarea învățământului până în punctul în care viitorul națiunii este pus în pericol de moarte, face cel mult obiectul retoricii de cafenea. Criza demografică subsecventă nu atât scăderii nașterilor, ci „tributului de sânge” plătit astăzi benevol „Înaltei Porți” euro-atlantice prin emigrarea celor mai capabile minți, celor mai puternice brațe și celor mai întreprinzătoare caractere ale poporului român, nu face decât obiect al unei îngrijorări marginale. Transformarea națiunii române în teritoriu, a poporului român în populație, a statului român în colonie, a cetățeanului român în șerb și a democrației române în impostură, nu trezesc decât reacții defetiste și fataliste. În schimb, „moartea caprei” pensionarilor „speciali” a devenit prim punct în toate programele politice ale partidelor – cele globalist-populiste, cele justițiar-populiste și cele național-populiste, deopotrivă, de unde au contaminat revendicările de masă. Sacrificiul amintitei capre este, pentru cei cu mintea cât a salvatoarelor Capitoliului (gâștele), panaceul care vindecă de toate bolile și ne scapă de toate durerile. Pentru asta merită și lepădarea de Constituția României. O Constituție udată cu sângele celor care în decembrie 1989 și-au dăruit viața strigând „vom muri și vom fi liberi!”

STRATEGIA DOBORÂRII ȚINTELOR REALE PRIN FOLOSIREA ȚINTELOR FALSE

Am evitat până acum să mă refer la acest subiect, întrucât el are, evident, un caracter diversionist. Am sperat așadar că va muri de la sine. Fantomele nu pot fi lichidate. Ele pot doar să dispară. Am crezut că, prea adesea, rătăciți în scandaluri artificiale create de maeștrii manipulării de masă pentru a abate atenția de la adevăratele probleme ale națiunii, precum și de la incapacitatea conducătorilor actuali ai României de a le rezolva, românii nu vor mai înghiți și această nadă propagandistică. Am nădăjduit că, din revenirea permanentă în actualitate a temei, după ce aparent fusese rezolvată, oamenii vor înțelege că ea nu este altceva decât o iluzie și că adevăratele probleme sunt cu totul altele. Abia de rezolvarea acestora depinde ieșirea de pe agendă a obsedantelor și fantomaticelor „pensii speciale”. Altminteri nu poți oferi soluții reale unei probleme ireale și soluții corecte unei probleme incorect formulate. Nu a fost așa.

Cred că sistemul de pensii, în care sunt incluse și așa numitele „pensii speciale”, trebuie supus unei reforme profunde. Folosirea anumitor modalități de calcul al pensiei (căci, da, sunt mai multe modalități de calcul, toate, în sine, corecte și utile) a condus (în anumite cazuri, însă, iar nu în toate) la excese care șochează bunul simț. În acest sens, nu metoda trebuie eliminată, ci derapajul oprit și efectele lui corectate. Câteva exemple negative, oricât de strigătoare la cer ar fi, nu pot justifica renunțarea integrală la reguli a căror abrogare, mai ales în lipsa unor măsuri tranzitorii, conduce la instabilitate social-politică și la blocarea unora dintre instituțiile esențiale ale statului. Nu dăm foc la casă ca să scăpăm de gândaci. Nu omorâm insectele utile ca să scăpăm de cele dăunătoare.

Este neapărat de adăugat că reforma sistemului de pensii trebuie să meargă mână în mână cu reforma sistemului de salarizare, chiar dacă salariul rămâne preț al muncii care se formează pe piață în condițiile liberei concurențe. Nici în acest domeniu, piața nu poate rezolva, însă, totul, și de aceea statul este obligat să intervină cu pârghiile sale specifice pentru a asigura, nu egalitatea, ci justiția și armonia socială.

Îmi dau seama că niște guverne de isterici anti-sistem sau de cocălari inculți nu pot găsi răspunsuri adecvate unor asemenea probleme. La limită, mă pot resemna cu această situație, lăsându-i pe alții să ducă lupta cu falsa elită politică de azi. Atunci când, însă, Constituția țării este violată cu cruzime de niște nepricepuți fără limită și de niște trădători fără rușine, tăcerea nu mai poate fi o opțiune. Abandonarea Constituției, am mai spus-o, înseamnă  moartea națiunii. Apărarea ei ne cheamă pe toți pe baricade.

În plus, este obligatoriu să observăm că menținerea populației mobilizată în urmărirea unor ținte false constituie strategia folosită în organizarea loviturilor de stat prin intermediul cărora a fost asigurată dominația externă asupra României sau, mai general excluderea poporului român de la gestionarea destinului său național în ultimii douăzeci de ani.

Țintele false nu pot fi atinse tocmai pentru că sunt false. Neatingerea lor creează frustrare care, odată cu trecerea timpului, se acumulează până la atingerea pragului masei critice. Aceasta pentru ca, la momentul potrivit, nervozitatea colectivă generată de ratarea țintei false să fie deturnată către o țintă reală și anume contestarea violentă a puterii politice naționale legitime confirmată de popor prin alegeri; contestare dusă până la răsturnarea autorităților legitimate democratic și înlocuirea lor cu agenții anti-democrați ai intereselor anti-naționale.

 În acest sens, nu putem lăsa ca „pensiile speciale” să ia locul Pieței Universității sau incendiului de la Colectiv sau Ordonanței 13 sau altora asemenea.

„ȘEFUL STATULUI” ȘI „PENSIILE SPECIALE”

Cu ceva timp în urmă l-am întrebat pe un profesor de drept constituțional unde a găsit în Constituția României sintagma „șeful statului” și de unde rezultă că în România puterea executivă este bicefală, Președintele republicii, în ciuda rolului său de mediator între puterile statului, fiind, alături de Primul Ministru, unul dintre șefii executivului, fie asta și numai în ceea ce privește politica externă și de apărare? Răspunsul m-a siderat: „așa apare în presă”.

Prin urmare, mass media, adică intermediarul – de aici vine cuvântul „media” – dintre sursa informației și masa consumatorilor de informație, a ajuns a fi cel care stabilește conținutul informației. Aceasta indiferent de natura informației: științifică, politică, meteorologică, sportivă, culturală etc. Jurnaliștii nu mai comunică informațiile pe care le culeg și eventual le descifrează și explică pe înțelesul mulțimii, ci creează informație pe care o bagă în capul mulțimii, prostind-o. O informație convenabilă celor care controlează instituțiile de presă.

Pentru ca Președintele României să fie mediator între puterile statului, asigurând astfel echilibrul lor și evitând ciocnirea lor, iar nu „șef al statului” (indiferent ce s-ar înțelege printr-o atare șefie) s-au dus lupte politice grele în Adunarea Constituantă. La fel s-a întâmplat pentru ca legea fundamentală să dispună că politica internă și externă se realizează de Guvern, iar nu de Președinte, Guvernul răspunzând numai în fața Parlamentului, iar nu a Președintelui. Cei care au pierdut atunci bătălia argumentelor, dar și a votului, după ce poporul prin referendum a validat formula Constituantei, au pus presa să mintă masa și să îi toarne în creiere minciuna că am fi o republică semi-prezidențială în care Președintele este „șef al statului”, adică „tătucul națiunii”. Astfel „Președintele-mediator” din Constituție s-a transformat în conștiința publică în „Președinte-jucător”, și această aparență indusă maselor a luat locul realității, împingând națiunea, cu un Președinte care joacă dar nu răspunde, în haos constituțional.

Până și cursurile universitare repetă ce spune presa, iar studenții deveniți profesioniști, care vor fi citit notițele luate la curs înainte de a citi Constituția, căci este mai simplu să bei din ulcior decât să mergi la izvor, vor repeta la infinit aceeași minciună.

Ce legătură are această tristă poveste cu „pensiile speciale”? Fenomenul este același. Nicăieri în legislația României nu se găsește sintagma „pensii speciale”. Ea este o altă născocire a presei, de care maeștrii manipulării au avut nevoie spre a oferi mulțimii, pe drept nemulțumită de propriile pensii, o țintă falsă.

O glumă simpatică spune că un bețivan îl întreabă pe altul: „Măi, care este scopul tău în viață?” „Să mă las de băutură!” – răspunde cel întrebat. „Păi atunci, de ce nu te lași?” – se miră cel dintâi. „Cum aș putea trăi fără ca viața să aibă un scop?!” – conchide filosofic omul nostru.

Or, iată că, pentru a nu avea o viață lipsită de scop, poporului i s-a oferit nu scopul creșterii pensiilor, ci acela al luptei pentru abolirea unor pensii care nu există: „pensiile speciale”.

Ceea ce există, într-adevăr, sunt mai multe modalități de calcul al pensiilor (contributivitatea fiind unul dintre ele) în funcție de o serie de criterii și nevoi sociale. Pluralitatea acestor modalități nu este specifică României. Ea se regăsește în toată lumea (în orice caz în UE). România ar fi doar aceea care ar fi gata să reducă totul la un singur mod de calcul. Ceea ce este imposibil întrucât este împotriva legităților obiective ale domeniului de reglementat. Ignorarea acestora duce inevitabil la revolta faptelor împotriva dreptului.

DEMAGOGIA EGALITARISTĂ DĂ NAȘTERE UNUI STAT NEFUNCȚIONAL

Atât modul de calcul, cât și argumentele apelului la unul sau altul dintre ele, diferă de la o categorie socio-profesională la alta. Magistrații au „pensii de serviciu”. Parlamentarii au „indemnizații de vechime”. Militarii au „indemnizații de retragere”. Și lista ar putea continua cu artiștii, sportivii, diplomații, academicienii etc. Fiecare dintre aceștia are un drept la pensie având un alt conținut, respectiv o altă justificare socială și un alt mod de calcul.

„De ce așa?” – se întreabă unii cu indignare. „Nu suntem egali?!” Răspunsul este simplu: NU! Nu suntem egali!

Cum poate fi egal cel care muncește pentru a satisface nevoile sale de consum fără a-și risca viața, și cel care își pune în pericol viața pentru a le permite celorlalți să muncească în siguranță pentru o viață mai bună?! Cum poate fi egal cel care în tot ceea ce face acționează exclusiv în nume propriu și eventual în interesul familiei sale, cu cel care este reprezentantul a zeci de mii dintre aceia aflați în prima categorie, care acționează în numele și pe contul acestuia, de munca lui depinzând destinul celor care i-au încredințat mandatul?! Cum poate fi egal cel care culege exclusiv efectele faptelor sale, cu cel care îi apreciază aceste fapte și le atașează efecte putând însemna salvarea sau pierderea averii ori salvarea sau pierderea libertății ori salvarea sau pierderea demnității?!

În această din urmă ipoteză, de regulă, cel dintâi, cetățeanul care acționează în limitele puterii sale, are mai totdeauna un șef care îl îndrumă, îl controlează și îi corectează abuzurile; cel din urmă, judecătorul, care acționează în exercițiul puterii tuturor cetățenilor, este inamovibil, adică este în funcție pe viață, și nu răspunde pentru actele sale decât în fața lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi așa, nu ne-ar mai judeca judecătorii și politicienii. Adică din rău am da-o în și mai rău.

Disparității enorme de putere trebuie să îi corespundă și o disparitate de remunerație. Asta nu cu caracter de recompensă, ci ca o garanție a unei îndestulări menite a-l feri de tentații pe cel mai puternic și mai liber, făcându-l imun la corupție.

Desigur, în toate aceste situații putem găsi exemple negative care arată că un anumit mod de calcul al veniturilor nu asigură și calitatea celor care beneficiază de el. Există militari fără conștiință patriotică, parlamentari incompetenți și magistrați corupți. Numai idioții utili vor dori, însă, ca din covata ordinii de stat să aruncăm, odată cu apa murdară, care este destulă, nu-i bai, și copilul armatei, puterii legislative, autorității judecătorești, serviciului diplomatic, serviciilor de informații etc.

CINE VREA SLĂBIREA PARLAMENTULUI, JUSTIȚIEI ȘI ARMATEI ROMÂNIEI?

i. Un diplomat străin observa recent că în timp ce Președintele Iohannis și Guvernul Ciolacu / Ciucă (PSD-PNL) cer SUA, Franței și Germaniei să ocupe militar România pentru a o apăra de ruși, ei împuținează cantitativ și calitativ armata română prin discuțiile inepte purtate de o clasă politică bolnavă de demagogie, referitoare la abolirea pensiilor militare așa zis „speciale”. Războiul se desfășoară în vecinătatea României și politicienii români, în loc să îi stimuleze pe militari promițându-le un trai decent după retragerea din rândurile armatei active, adoptă măsuri „populare” (în realitate populiste) care nu pot decât face plăcere celui desemnat, pe drept sau pe nedrept) a fi amenințarea principală la adresa noastră: Rusia lui Vladimir Putin.

Oare cine este mai „putinist”? Cel care spune că România trebuie să își menajeze forțele și să evite războiul cu Rusia, sau Guvernul care zăngăne armele sub ferestrele Rusiei, în timp ce îi gonește pe cei ce ar trebui să le mânuiască, amenințându-i cu diminuarea drepturilor patrimoniale promise lor după retragere?! Apărarea țării costă.

ii. Cam la fel stau lucrurile cu magistrații. Efectul politicii pesedisto-penelisto-useriste referitoare la pensiile magistraților nu se regăsește decât vag în buget (realitatea ascunsă cu grijă fiind aceea că povara bugetară pe care o reprezintă este minimă), el fiind relevant, în schimb, doar în ceea ce privește golirea tribunalelor de ultimii magistrați cu suficientă experiență, care cunosc și regula și excepțiile pentru a pronunța hotărâri îmbinând legalitatea cu oportunitatea; atunci când nu avem de a face cu un blocaj total al sistemului judiciar.

Statul de drept costă. Vrem să facem economii cu statul de drept și să îi oferim magistratului o pensie egală cu cea a unui salariat obișnuit care nu aparține sferei puterilor statului, vom avea un haos judiciar total. Nu ne place cum este acum? Stați să vedeți cum va fi după aceea! Noile promoții de juriști, absolvenți ai fabricilor de diplome universitare, la care mai exista încă speranța calificării la locul de muncă, vor nenoroci milioane de destine. Desigur, la un preț mic. Așa pensii, așa justiție.

Guvernele anilor 1990 și 2000, indiferent de orientarea ideologică, inspirându-se din practica universală, au înțeles că nu poți da o putere enormă magistraților fără să le asiguri venituri pe măsură. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la pachet cu puterea atribuită, veneau și o serie de restricții necunoscute de cei din afara magistraturii.

Dacă pe o atare cale nu am obținut actul de justiție pe care îl doream, lucrurile nu se pot îndrepta reducând veniturile magistraților. Alta este calea. Din păcate Guvernul Ciolacu / Ciucă nu știe, nu vrea și nu poate face reformele necesare. De aceea aruncă praf în ochii justițiabililor actuali și potențiali, distrugând și ceea ce mai funcționează în sistemul judiciar sub cuvânt că face dreptate.

O justiție slabă se pare că este convenabilă din perspectiva unor interese oligarhice. O asemenea justiție poate fi ușor politizată. Asta dorește, oare, cu adevărat poporul român?!

iii. Cineva, pe rețelele sociale, propunea ca parlamentarilor să li se dea un salariu de 2000 lei, fără nici o altă indemnizație suplimentară și fără facilități logistice. Evident, pensia să fie calculată în funcție de contribuțiile plătite din salariul amintit. Și asta ar fi prea mult, opina persoana respectivă, pentru cât fac și cât dorm.

Această propunere mi-a amintit de un sondaj făcut acum câțiva ani în Marea Britanie. Întrebată ce crede despre parlamentarii britanici care au folosit fondurile destinate organizării birourilor parlamentare ca să își acopere cheltuieli voluptorii cu caracter privat, o studentă a răspuns simplu: „Cred că ar trebui să li se mărească salariile.” Democrația costă.

Pentru unii români ținta este aceea de a avea parlamentari cât mai ieftini. Nouă ne trebuie, însă, parlamentari cât mai dedicați și mai competenți. Aceștia sunt scumpi; ca orice lucru de calitate.

Evident că prestația unuia precum Alfred Simonis, un demagog incult și puțin la minte cocoțat umilitor pentru poporul român în fruntea Camerei Deputaților, nu merită nici o retribuție. Raportându-ne la el ar trebui să spunem că și salariul de 2000 lei menționat anterior este prea mare. Simonis este, totuși, doar unul, și chiar dacă mai sunt mulți ca el, nu toți sunt la fel.

Ce ar fi dacă parlamentarii nu ar primi nici un salariu? Răspunsul îl are la îndemână oricine. Ce om care are competențe de oferit pe piața muncii și acceptă să lucreze pe gratis?! La salariu zero, zero calitate a muncii. Cu salariu zero și pensii pe măsură vom avea un Parlament de Ciolaci, Simoniși, Vicoli și alții din aceeași făină, care oricum nu trăiesc din salarii și pensii, oricât de mari ar fi, și care vor fi gata chiar să își cumpere locurile / mandatele pentru a le folosi apoi spre a devaliza statul în favoarea unor afaceriști de tipul lui Omar Hayssam. Poporul ar fi lăsat la voia norocului și a profitorilor externi și interni de tot felul. Asta dorește, oare, poporul român?! Nu el, alții vor.

 (Va urma)