Fericirea de a mînca la autoservire

Chiar din prima zi la Berlin, pornesc în căutarea unui restaurant cu autoservire. Cele obişnuite, cu comanda luată de un ospătar arborînd o înfăţişare de secretar de stat la Protocolul Consiliului de Miniştri, are mai multe dezavantaje.

Primul şi cel mai important, zdrobitor chiar, pentru călătorul în străinătate:
Ospătarul nu ştie româneşte.

Pentru ospătar, nu-i decît un amănunt lipsit de semnificaţie, oricum, mult mai puţin important decît felul artistic în care trebuie să ţină mîna la spate cînd toarnă clientului în pahar. Pentru tine, care e musai nu numai să înţelegi păsăreasca din meniu, dar şi să-l convingi pe ospătar că prăjeala îţi face rău la stomac, însuşirea de a nu rupe o boabă pe româneşte e un amănunt esenţial, ceva asemănător amănuntului că, la venirea conchistadorilor, băştinaşii nu mai văzuseră cai în viaţa lor. Drept pentru care, după ce ţi-a venit comanda, constaţi că neliniştea ta a avut toată îndreptăţirea. Pe o farfurie uriaşă, de proporţiile unei mări interioare, stă pierdut un ou fiert cu un drapel de hîrtie înfipt într-unul din capete. Din cîte-ţi aminteşti, la pagina 101 din Meniu, unde te-ai oprit, crezînd că înţelegi ceva, felului respectiv îi fusese dedicat un sfert de pagină de text.

Socoteala ta a fost simplă şi, după opinia specialiştilor, de bun-simţ.

Atîtea rînduri tipărite dedicate unui fel de mîncare duc la concluzia invariabilă că-i vorba de ceva de proporţiile unui castron. Acum, stînd prostit în faţa oului singuratic, pe deasupra şi de mărimea unei bile de rulment dintr-o întreprindere supusă restructurării, te întrebi de ce Dumnezeu n-au scris ăştia un singur cuvînt:
Ou?

Oricît de complicată ar fi limba ţării gazdă, e practic imposibil ca produsul nemijlocit al găinii să aibă în traducere cincizeci de cuvinte. Afară doar de cazul cînd proprietarii restaurantului s-au gîndit să ofere clienţilor – gratuit – o lecţie despre ou din punct de vedere zoologic, chimic şi medical.

Se înţelege că în străinătate un restaurant cu comanda la masă e un întuneric al neştiinţei, din care pîndesc multe lucruri, pe cît de nevăzute, pe atît de înfricoşătoare. De dincolo de uşa pe care a dispărut ospătarul în odăjdii de surîsuri, se poate ivi oricînd o primejdie de moarte. I-ai explicat ospătarului, de exemplu, ajutîndu-te harnic de datul din mîini, de aşezatul didactic al cuţitului şi furculiţei, ba chiar şi de rotirea ochilor cît mai convingător, să nu fie mîncare piperată. Din zîmbetul lui politicos, după trăsăturile feţei, după bîţîitul capului, ai tras concluzia c-a înţeles.

O concluzie castastrofală!
Vei realiza asta cu infinită tulburare sufletească, după prima înghiţitură din grămada ispititoare pusă în faţă. Mîncarea arde gîtlejul, pîrjoleşte maţele. În sine, n-ar fi mare lucru. O călătorie în străinătate e o sumă uriaşă de încercări de destin, începînd cu însăşi călătoria aeriană, pe parcursul căreia, de exemplu, tot scotocind în sacoşa de deasupra poţi răsturna în capul tovarăşului de scaun măruntaiele metalice şi terminînd cu camera de la hotel:

Dacă e minimalistă, duşul se găseşte la capul patului, despărţit doar de un geam de sticlă.
Cînd face duș partenera, ai impresia că șuvoiul curge și-n capul tău.

Pagini: 1 2 3