Fotografii în cuvinte. Despre Oameni și Prietenii

Pe Doru Stănculescu l-am văzut o singură dată în viața mea. Îi știam însă cântecele și le cântam pe la câte o beție, spre dimineață, la „Șarpele Roșu” și la „Adio, Mamă”. Prietenul meu, Ion Bledea, avea obiceiul ca, uneori, când își întrecea măsura la băutură, să meargă acasă și să-l sune pe Stănculescu în Germania:

– Dorule, iartă-mă, știu că e aproape dimineață, te rog, ia chitara și cântă-mi ceva!

– Ioane dragă, dorm, cum să cânt?

– Măi, omule, te rog!

Și Stănculescu ceda mereu, se dădea jos din pat, lua chitara și ținând telefonul la ureche cu umărul, așezat pe marginea patului, îl întreba de fiecare dată:

– Zi-mi, Ioane, ce să-ți cânt?

– Nu știi?! Cum ce să-mi cânți? „N-a ști nimeni că m-am dus..!”

Și Doru Stănculescu începea să-i cânte, iar la final închidea și adormea la loc, cu chitara lângă pat. Era ceva tandru și bărbătesc în același timp în prietenia lor și n-am să știu niciodată dacă melodia aceea cântată la telefon îi alina sau îi amplifica lui Ion Bledea o tristețe profundă pe care nu voia ca cineva din jur să i-o întrezărească.

Într-o zi, nici nu mai știu cine m-a sunat să-mi spună că Ion Bledea a murit într-un accident de mașină. La înmormântare plângeam și abia așteptam ca cioclii să coboare sicriul în groapă și să se termine. Groparii se pregăteau deja de momentul oribil când capacul sicriului e bătut în cuie și toată liniștea apăsătoare a cimitirului este spartă de loviturile acelea ritmice de ciocan, ieșite ca dintr-un metronom sinistru. În acel moment, din mulțime s-a desprins un om cu ochelari rotunzi, așezați pe vârful nasului, cu mustățile răsucite în sus, și cu o chitară sub braț. A dat cu blândețe groparii la o parte, a pus un picior pe una din bârnele care susțineau sicriul deasupra gropii și a început să cânte încet, parcă abia trezit din somn, când se îngâna ziua cu noaptea:

„N-a ști nimeni că m-am dus,
Numa’ or vedea că nu-s.
Sus e cerul, largă-i lumea
Bine c-a-nfrunzit pădurea…”