Frații noștri, armenii, sub ghilotina intereselor geopolitice

La 2300 de km de București, adică aceeași distanță ca între București și Paris, are loc o drama despre care nimeni nu își dă osteneala să vorbească. Câteva mii de morți deja – cifrele sunt greu de verificat – pentru o populație de 3 milioane de locuitori în noul conflict între armeni și azeri, în Karabah. Desigur, nu e doar un nou conflict între creștini și musulmani și nici o simplă înfruntare între Rusia și Turcia prin interpuși. Și dacă evoc Rusia și Turcia e pentru a ridică un semn de întrebare în ceea ce privește pilotarea politicii externe a României din exterior, pe baza unor interese care nu sunt ale sale. Altfel, cum să înțelegem că Bucureștiul e preocupat de pseudo-revoluția din Belarus, până la a se scotoci în buzunarele déjà goale, și e complet indiferent la situația unei țări cu o importantă minoritate în România ? Cum se face că o populație care se revendică creștin ortodoxă nu are nici o tresărire la tragedia unei națiuni care se află la originea civilizației umane și unde, pentru cunoscători, se află epava corabiei lui Noe?

Armenia a căzut, și de această dată, între roțile dințate ale intereselor geopolitice. Mă impresionează naivitatea cu care tineri armeni pleacă din Franța să se bată pentru patria lor îndepărtată, fără să știe că zarurile sunt aruncate.

Descriere

La prăbușirea URSS, Karabah avea o populație mixtă compusă din șiiți azeri (de etnie turcă) și creștini armeni. Karabah și-a declarat independența în 1991, nerecunoscută de către comunitatea internațională. Conflictul între Azerbaidjan și Karabah a început din 1988 și s-a încheiat cu o încetare a focului semnată în 1994, lăsând în urmă 30.000 de morți și peste un milion de răniți. Karabah a intrat astfel în zona gri a no man’s land-ulului conflictelor înghețate.

De-a lungul timpului, Azerbaidjan a continuat să încalce încetarea focului pe linia de contact între cele două părți, până în 2016, când a declanșat un război-fulger, de 4 zile, pe 800 de km de frontieră. Redeschiderea ostilităților, pe 12 iulie 2020, de către liderul azer Ilham Aliyev este continuarea acestei strategii de tensiune cultivată de Baku. Că peste tot unde domnește un regim oligarhic, represiv, clanul Aliyev, susținut de Turcia, încearcă să suscite fanatismul naționalist și să semene haosul în regiune, cu intenția de a recuceri Nagorno Karabah. Pentru a evoca doar câteva din atrocitățile azerilor, voi vorbi despre Masacrul din Chouchi, în anii 1920, pogromul de la Soumgait, din 1988, mutilarea bătrânilor în războiul din 2016. (mai multe informații în revista Europe et Orient, numărul 30, din iunie 2020).

Problema este că în 1993, Națiunile Unite au  aprobat 4 rezoluții care cereau Armeniei să se retragă din ceea ce era considerat, în proporție de 20%, teritoriu azer, în timp ce Erevan susține că rezoluțiile sunt nule, deoarece populația este majoritar armeană și dorește secesiunea de Azerbaidjan. Nagorno Karabah este una din cele trei provincii armene atestate cu cel puțin 500 de ani înainte de Christos. Stalin este cel care a anexat-o Azerbaidjanului în 1923, creând astfel premisele unei pudriere care urma, inevitabil, să explodeze. E important de asemenea de precizat că un stat-națiune Azerbaidjan nu există înainte de 1920 și că azerii sunt foarte bine ancorați în cultură republicii islamice iraniene.

Revenind în prezent, Armenia amenință să bombardeze oleoductule și gazoductele din Azerbaidjan care alimentează în principal Georgia, Turcia, Balcanii și Italia, cu British Petroleum la manete, iar Azerbaidjanul, la rândul lui, să bombardeze reactorul nuclear armenian.

Turcia, și factorul djihadist

În drama armeno-azeră, principalul factor de destabilizare este, în acest moment, Turcia.
Peste vara, exercițiile militare comune Turcia-Azerbaidjan s-au intensificat iar Aliyev s-a debarasat de toți consilierii considerați pro-ruși. Surse confidențiale au declarat presei franceze că Erdogan ar fi transmis rușilor: „Vom invada Armenia dacă a) Azerbaidjanul începe să piardă, b) Rusia intervine sau acceptă că OTSC să fie invocată, c) armenii atacă conductele de petrol și gaz.”
Centrul de Informare Unit Armenian și media kurdă susțin că Ankara a deschis două centre de recrutare de mercenari în școlile africane, informație confirmată din mai multe surse.

Un alt aspect îngrijorător, nu doar pentru Rusia, dar și pentru Asia Centrală: conform ministrului de externe karabaci, Arman Melikayan, mercenarii utilizează cărți de identitate azere eliberate de Baku, ceea ce le-ar permite să se infiltreze în Daghestan, în Cecenia și, prin Marea Caspică, să atingă Kazahstanul, Uzbekistanul și Kirgistanul, ceea ce ar conduce la un teritioriu și o mare (Caspică) djihadista, o punte din Caucazi până în Asia Centrală și chiar Xinjiang.

În context, Erdogan pare să nu fie dezinteresat în «ajutorul» promis azerilor. Bakou dispune de abundență profitului adus de exploatarea petrolului și gazului, care i-ar deveni imediat disponibile ; la asta se adaugă visul Ankarei de a face din Turcia un furnizor de energie. Intervenția în Azerbaidjan ar duce la crearea de baze turcești și atragerea țării în orbită de influență turcă (teza „două țări-o națiune”) în cadrul neo otomanismului și lidershipului Turciei în regiune. În ziua declanșării ostilităților, președintele turc scria pe contul său Twitter: „Pe parcursul apelurilor telefonice pe care le-am avut azi, o poziție judicioasă și determinată, abordarea «o națiune, două state” dovedește încă o dată, cum i-am spus președintelui Aliyev, președintele Azerbaidjanului, că Turcia continuă să își întărească cooperarea cu frații săi azeri”.

În sfârșit, deloc de neglijat, trebuie adăugat aici un alt actor- NATO. Erdogan, cu ajutorul Washingtonului, ar face o breșă spre est, stabilind, cum spuneam, un canal djihadist extrem de periculos spre Rusia. Faptul că Azerbaidjan este în mare parte shiit complică însă acest scenariu. Un raport notoriu al RAND Corporation detaliază explicit modul în care SUA ar putea încerca să incite Armenia să rupă cu Rusia și să o încurajeze să între în complet în orbită NATO.

Atragerea Rusiei în drama dintre Armenia și Azerbaidjan înseamnă, pentru Turcia, deturnarea atenției Moscovei spre Caucaz pentru avea o mai mare libertate de acțiune în Mediterana Orientală, Grecia, Siria, Libia. Angajată pe mai multe fronturi, Turcia e practic fără nici un aliat. Or, atragerea Rusiei în Caucazi îi este mai mult decât profitabilă.

Rolul Israelului în conflict

Presa mainstream occidentală a insistat asupra rolului major și de netăgăduit al Turciei în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, dar a rămas extrem de discretă asupra rolului jucat în culise de Israel și asupra poziției pe care o ocupă în această criză.

La începutul lui octombrie, o adevărată naveta aeriană a transportat  între Tel Aviv și Baku armament sofisticat, în special drone și rachete. Așadar, o parte non neglijabilă din armamentul azerilor este de origine israeliană, așa cum o parte importantă (40% din necesități) din petrolul consumat în Israel provine din Azerbaidjan. Un fel de operațiune „petrol contra arme”.

Un specialist al conflictelor din regiune, reporterul special al Le Figaro, Georges Malbruno (fost prizonier în Irak) scrie pe contul sau de Twitter: „Conflictul din Nagorno Karabah: dincolo de antena Mossad bazată în Azerbaidjan pentru a spiona Iranul și de livrarea de materiale militare spre Baku, Israelul antrenează forțe de securitate azere, ne informează un diplomat european care a fost în misiune în Azerbaidjan”.
Surprinzătoare această alăturare a Israelului cu Turcia, Azerbaidjan și djihadismul islamist!

Pentru generalul francez Dominique Delawarde, „declanșarea crizei actuale este o operație care depășește cadrul strâmt al unui conflict teritorial între Azerbaidjan și Armenia. E vorba despre o operațiune în plus, după Maidan în Ucraina și tentative de revoluție colorată în Belarus, vizând să facă presiune asupra Rusiei, dar și asupra Iranului, împingându-le să facă un pas greșit.

Această regiune din Caucaz este o zona de fricțiune între alianțe care nu se apreciază reciproc: coaliția occidentală NATO, din care fac parte Turcia și Israel, OTSC (organizația Tratatului de Securitate Colectivă) din care fac parte Rusia și Armenia și OCS (organizația de Cooperare de la Shanghai) de care sunt legate Rusia și Iran.

E clar că orice intervenție rapidă a Rusiei în acest conflict  ar fi imediat condamnată de către comunitatea internațională  și ar conduce la sancțiuni. Nu trebuie să uităm că azi, capotarea proiectului North Stream rămâne un obiectiv major pentru SUA”.

Președintele armean s-a înșelat astfel grav mizând pe ajutorul occidental.

Caroline Galactéros, doctor în științe politice și profesor de strategie și etică la Școală de Războ,i spune că „dezghețarea conflictului karabatchi permite testarea frontului eurasian pe care Moscova îl consolidează pentru a împiedică expansiunea NATO și pentru a pregăti destabilizarea internă a  Chinei și Iranului, care sunt țintele strategice. Astfel, împotriva nefericiților locuitori din Nagorno Karabah, observăm 4000 de mercenari susținuți de consilieri americani și israelieni care secondează forțele azere. Aceștia vin din Idlib dar și din diferite etnii ale Asiei Centrale, din Caucazi sau din rândurile Daech (ISIS)(…) Turcia și-a ales tabăra, care nu este cea a Europei ci, în mod clar, cea a unei Americi care are nevoie de ea pentru a-și duce cruciadă anti-rusă, anti-chineză și anti-iraniană și ca bonus, slăbirea Vechiului Continent”.
Informarea, dezinformarea, piratatul siturilor, activismul trollilor și noile tehnologii s-au adăugat conflictului din teren, unde se confruntă noile tehnologii.


Surse :

Mai multe informații :

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Frații noștri, armenii, sub ghilotina intereselor geopolitice”

  • Faza e ,insa ca rusii nu vor renunta la capetele de pod care le pot avea in Grecia si Armenia(nu i vor lasa pe astia sa dispara).Pe de alta parte ,daca vine Biden in SUA,nici lui Erdogan nu i va fi prea usor(Democratii din SUA au vrut sa l dea jos ca sa il inlocuiasca cu oamenii lui Fetulah Gullen,parca asa il chema pe tip),Erdogan a fost salvat pe de o parte de avertismentele si ajutorul Rusiei,care sperau sa l transforme in aliat,desi au reusit doar partial treaba asta,si de victoria lui Trump din 2016,Trump fiind un sustinator al lui Erdogan.Relatiile Ruso Erdoganiste incep sa se mai raceasca,apar tensiuni in relatia ruso turca,iar daca Trump dispare,Erdogan ramane in Ofsaid,cu o Rusie care nu l mai sustine neconditionat si cu un Biden potential ostil.Asa ca lucrurile se pot inversa.