Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia cu 87,97 la sută

Generația care nu-și găsește locul

Nu ne place termenul vulnerabil, mai ales atunci când el este asociat cu ființa noastră. Cu mic, cu mare vrem să fim sau măcar să părem robuști, dârji, de neclintit. Fragilitatea fizică sau sufletească ne repugnă, ne face să ne simțim slabi și neînsemnați. Atacabili. Și, totuși, vulnerabilitatea ne este a doua natură. Nu există viețuitoare mai neajutorată decât o ființă umană proaspăt venită pe lume. Șansele de supraviețuire pe cont propriu sunt egale cu zero. Puține specii își ocrotesc progeniturile un timp atât de îndelungat cum o face a noastră. În multe privințe, suntem chiar unici din acest punct de vedere. Chiar dacă s-au semnalat cazuri de supraviețuire (să ne amintim de copiii abandonați în mijlocul naturii și crescuți cu și de diverse alte viețuitoare), acelea au încetat de mult să mai fie ceea ce noi numim oameni.

Dacă vulnerabilitatea fizică se mai atenuează cu vârsta, dispărând (cel puțin aparent) după ce am trecut de copilărie, cea sufletească persistă pe tot parcursul vieții, dispărând doar odată cu noi. Un fapt care ne displace profund și pe care încercăm mereu să-l ignorăm sau disimulăm. Suntem atât de fragili și de ușor de dezechilibrat! „Nu-i adevărat”, veți replica. „Există destule persoane și personalități care au trecut prin multe, cărora soarta le-a rezervat o mulțime de surprize neplăcute și le-a aplicat tot atâtea lovituri, și totuși nu s-au lăsat doborâți. Au mers mai departe, au luptat, au dat dovadă de multă tărie de caracter și… au învins.” Aveți dreptate. Așa este. Depinde, în mare măsură, de fiecare dintre noi, de cum vom ști să ne gestionăm viața și să ne canalizăm energiile. Deși un lucru rămâne de necontestat: Toate acele „lovituri” au putut acționa ca atare, tocmai pentru că suntem vulnerabili. Doar cine nu simte nimic nu poate fi rănit. Există oare astfel de oameni?

S-au scris multe cărți și s-au oferit și mai multe sfaturi despre ce anume, când, cum și cât trebuie să facem pentru… reușită. Dar nu totul se poate aplica oricui. Din păcate – sau din fericire -, nu există doi oameni la fel. Și nu depinde totul numai de noi, ci în mare parte și de ceilalți. Fiindcă suntem ființe sociale și avem nevoie unii de alții. Cu toții suntem vulnerabili în raport cu ceva sau cineva, iar vulnerabilitatea ni se modifică de la o generație la alta.

Marile schimbări, fie ele cataclisme naturale, războaie, revoluții, pandemii ș.a.m.d., produc sau lasă în urmă mulți perdanți. Întotdeauna va fi mai rău – obișnuim să spunem –, înainte de a fi mai bine. Cel puțin pentru o generație. Se vorbește despre generațiile de sacrificiu, sacrificate, irosite, dispărute, pierdute (la propriu sau la figurat). Generații care se vor orienta numaidecât și care vor ști să valorifice potențialul oferit de tranziție și generații debusolate, care se vor pierde în vălmășeala creată și vor rămâne veșnic de căruță. Generații resemnate în fața destinului mai mult sau mai puțin milos și altele care-l provoacă cu înverșunare, ca pe cel mai aprig dușman. Unele care se instalează în fotoliul încă nerăcit al predecesorilor și altele care nu-și găsesc locul nicidecum. Unde le stă fragilitatea? Care dintre ele e mai expusă intemperiilor?

Am reflectat mult la asta plecând de la fenomenul migrației, pe care-l cunosc îndeaproape. Un fenomen care există de când lumea și care are la origini motive dintre cele mai diverse. De la sărăcirea (de drepturi) a majorităților la perfidia machiavelică și lăcomia (de putere) a unor minorități, care fac imposibilă nu doar o viață decentă, ci supraviețuirea însăși. Care va fi soarta fiecăreia dintre generații în contextul care – privit din afară – pare de fapt unic? Care dintre grupele de vârstă o să dea dovadă de mai multă robustețe și care o să fie copleșite de povara schimbărilor? Cine sacrifică pe cine și mai ales pentru ce? Fiindcă, se pare că trecerea de la o stare „de agregare” la alta este aceea care își pune amprenta mai mult decât catastrofa în sine. Trecerea de la stabilitate la instabilitate și viceversa pare a dezveli mai multe vulnerabilități decât pericolul care planează în fond asupra tuturor.

Aproape că nu a existat epocă în care generațiile să nu-și fi dezvăluit, reproșat și exploatat reciproc vulnerabilitățile. Psihologii și sociologii au trecut la clasificări de generații, de la „baby boomers” (1946-1964) la X (1965-1979), Y (1980-1995) sau Z (de la 1996 încoace). Fiecare generație își are propria caracterizare, ca și când data nașterii te-ar dota automat cu crucea de abilități și defecte pe care s-o porți apoi tot restul vieții. Se poate ca oamenii să vină pe lume mai frumoși sau mai urâți (chestiune de gust!), mai plăpânzi sau mai viguroși… în niciun caz, însă, ei nu vin buni sau răi. Dacă deschidem sertarele cu generații, aflăm care dintre ele a fost sau este cea pesimistă, optimistă, materialistă, superficială, ahtiată după muncă sau după distracții, consumeristă sau egoistă, digitală sau analfabetă.

Aflăm că generația activă actuală este una deosebit de dificilă. Una care riscă să nu-și mai afle niciodată locul. Să nu se lase nici sacrificată, dar nici recuperată. Să trăiască veșnic între mai multe lumi. Fiindcă membrii ei au fost prinși de evenimente pe picior greșit, ceea ce a deschis o prăpastie între ei și restul lumii, una care pare să nu se mai închidă nicidecum. Din ei s-a născut generația zbuciumată. Una care nu are răbdare și care nu poate duce pe umeri mai mult de câțiva fulgi, care-o fac să gâfâie și să se plângă, cerându-și dreptul la „viață” și revendicându-și „libertatea” pierdută prin sarcinile sufocante.

Generația care se află veșnic pe drumuri… fiindcă nu se simte niciunde acasă. Aflată în perpetuă căutare a unui loc unde să poată sta. Dar care nu știe ce e starea, nici stabilitatea și nici durabilitatea. Care vrea „doar” să-și trăiască viața și care nu este dispusă să aștepte. Care își definește viața ca fiind tot ce-i bun, plăcut și aduce bucurie și în care așteptatul se scade din timpul alocat vieții. Viața li se cere trăită intens, așteptatul și întreruperile o dezbracă de calitate. Resimt lipsa de acțiune ca pe o mare pierdere de timp.

Generația care năzuiește spre viața veșnică, dar se teme de durabilitate și preferă să construiască și să trăiască pe principiul „totul trebuie prevăzut cu un termen de valabilitate”, un termen din ce în ce mai scurt. Nu contează că e vorba de un obiecte, joburi sau relații. Tot și toate se cer schimbate la intervale cât mai scurte sub pretextul evoluției – fiecare vrea să-și schimbe poziția și situația în bine și să avanseze, iar asta nu se poate face rămânând pe loc. Călătorului îi șade bine cu drumul, iar ei, păsări călătoare, simt nevoia să-și schimbe mereu cuibul. Mereu sunt în criză de timp. Nu mai alocă și nu mai investesc timp în mai nimeni și nimic fiindcă… nu vor să piardă și puținul care le mai rămâne după ce au consumat atât în acțiunile publicitare. Toți au ceva de vândut, toți au oferte de făcut. Ei înșiși au fost vânduți și cumpărați de atâtea ori, așa încât au pierdut de mult șirul… tranzacțiilor. Cu toții se luptă pentru a capta și captura atenția cuiva – cât mai mulți. Fără atenția acelora nu simt că trăiesc.

Generația nerecunoscătoare. Care nu știe să aprecieze sacrificiul celor anterioare, făcut tocmai pentru ca ei să-i fie mai bine. Jertfa părinților, de pildă, care și-au prefăcut cei mai frumoși și mai vivifianți cincisprezece, douăzeci de ani ai vieții în unii spinoși și furtunoși, care i-au secătuit de puteri. Care și-au aruncat pe umeri și mai multe poveri decât purtau oricum, toate cu scopul de a-și (re)construi un cuib, pentru ei și familie. Ei duc greul și pentru asta trebuie să învingă orice fragilitate. Sacrificiul lor se desfășoară pe mai mute planuri. Renunță la prietenii și carieră, își neglijează sănătatea, toate din dorința de a găsi fericirea pentru generația următoare. Renunță la orice facilități pentru ca fiii și fiicele lor să poată mai târziu să aibă parte de tot ce lor le-a lipsit. Cum să nu pretindă respect și recompensă pentru modul în care și-au reprimat slăbiciunile?

Cei mai în vârstă se retrag sau sunt împinși deoparte mai mult sau mai puțin discret, roți ruginite și scârțâitoare într-un mecanism care trebuie să funcționeze perfect. Se sacrifică și sunt sacrificați pentru mai binele urmașilor. Pe panta descendentă pe care se află, își amintesc de multe prefaceri care le-au pus la încercare reziliența. Acum, că se micșorează și împuținează pe zi ce trece, iar părți din trup abdică rând pe rând, își reamintesc de fragilitatea ființei. Acum se cunosc suficient și cunosc multe dintre secretele vieții. Ar dori să le împărtășească și celor mai tineri, dar ei sunt preocupați de propriile crize. Se resemnează la final, știind prea bine că nici ei n-au fost altfel. Nu se mai află în centrul intereselor și al preocupărilor nimănui, ci sunt din nou în propria companie. Din colțul de umbre în care s-au retras îi amenință multe vulnerabilități. Cel mai mult se tem de singurătate.

Dar dacă cu toții și-au făcut datoria, atunci de unde s-a născut acea generație care se lasă purtată pe aripile vântului în loc să prindă rădăcini? De unde analfabetismul, de unde incultura? De ce nu pricep ce li se spune și nu știu să asculte de vocea rațiunii? Nu cumva tocmai aici, în acea voce se ascunde răspunsul? Poate că tocmai limbajul e pricina neînțelegerilor. Limbajul rațiunii poate fi înțeles de-abia după ce l-am epuizat pe cel comun tuturor generațiilor. Vulnerabilitatea înțelege perfect limbajul afecțiunii. Nimeni nu-i poate rezista, cu toții îl percepem, fie și din cosmos. Îl citim din ochii care ne privesc în ochi, din timbrul vocii care ni se mulează pe suflet, din gesturi, mimică, tăcerea care ne ascultă spusele. Oricât de surzi, orbi sau debusolați am fi, iubirea ne arată drumul.

Să luăm întruchiparea nevinovăției. Copilăria. Anotimpul pe care curiozitatea nativă îl ajută să treacă peste multe și să înfrunte orice uragan, înarmat cu și protejat de nemărginita inocență. Fragili ca pânza de păianjen, se dovedesc de multe ori capabili să transforme absurdul în firesc, cu condiția să aibă alături o persoană iubitoare, în care să-și împlânte nelimitata încredere. Sunt deschiși deopotrivă stabilității și schimbărilor, atâta vreme cât mica lor lume rămâne intactă. Mici seismografe, gata să uite și să ierte cu repeziciune uimitoare, de îndată ce simt afecțiunea, ocrotirea, fără de care nu pot să prindă rădăcini și să înflorească.

Undeva, prins la mijloc ca-ntr-o menghină, se zbate al patrulea anotimp. O vârstă marcată de o dublă fragilitate. Una aflată în cel mai vulnerabil moment. Poate că, cea mai periclitată dintre generații să fie tocmai aceea care trece prin cea mai tulburătoare perioadă a vieții: pubertatea. Totul se zgâlțâie cu adolescenții. Un adevărat cutremur, care amenință să demoleze tot ce se construise în ultimii ani ai copilăriei. Un tsunami le invadează lumea sentimentală și le șterge din nou propria imagine din ambele oglinzi: din cea din camera de baie, în care și-ar petrece toată ziua, uluiți de atâtea schimbări și din cea interioară, care îi bulversează de-a binelea.

Nimic nu mai este așa cum credeau ei să fie, iar pubertatea îi smulge din tot ce fuseseră până atunci, silindu-i să se confrunte cu întrebarea întrebărilor: „Cine sunt de fapt și cum să-mi caut locul în viață și în lume?” Firește că nu știu răspunsul și că au nevoie de timp pentru a-l afla. Tot ce știu este ce nu (mai) sunt sau nu (mai) vor să fie: Nu mai sunt copii, nu mai vor să fie dependenți de restul familiei, nu se mai potrivesc cu anumite persoane, nu mai contează atât de mult ce vor ei, ci ce vor alții de la ei. Fiindcă brusc se schimbă perspectiva și doresc să fie acceptați în grup și în societate. Însă lumea e mare, oamenii diferiți și tentativele lor de a plăcea tuturor vor fi cel mult încununate de insucces și îi vor îndepărta și mai mult de propria identitate. Debusolați, se vor desprinde de părinți și se vor apropia de străini, care pretind să-i înțeleagă; mulți îi amăgesc și dezamăgesc într-atât încât riscă să nu-și mai afle nicicând stabilitatea. Este perioada în care ei testează și joacă roluri neîntrerupt. Zi și noapte. În care se izolează sau se aruncă în mijlocul mulțimii, așteptând finalul care să le aducă acalmia.

Poate că acel limbaj miraculos le-ar putea explica acelor oameni în devenire ce este viața și cum trebuie înțeleasă libertatea. Că și așteptarea e-nscrisă în legile omenești. Că viața e ca un puzzle compus din piese viu colorate și altele anoste, fiecare piesă cu rostul ei, și că, lăsându-le de-o parte pe unele și folosindu-se doar de celelalte, vor rămâne în urmă goluri hidoase care pot face edificiul să se clatine periculos. Multe pericole amenință fragilitatea tinerei generații, atât de influențabilă și atât de dornică de orientare. O generație lăsată de multe ori – involuntar – în voia sorții. Responsabilii din familie sau societate invocă lipsa de timp. Timpul scurtat și întrerupt de dezastre inopinate. Și totuși, timpul a fost, este și va fi același pentru toți. Doar că unii îl pierd, alții îl omoară, alții îl fură sau îl vând și doar puțini știu să-l și dăruiască. Și, de fapt, e darul cel mai prețios. Pentru noi și pentru cei pe care-i sacrificăm sub pretextul propriului sacrificiu. Ne-am sacrificat vânzându-ne și ultima secundă pe bani, cu care acum cumpărăm perisabilitate.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

9 comentarii pentru articolul „Generația care nu-și găsește locul”

  • Mulțumesc tuturor cititorilor pentru timpul alocat cititului textelor mele și pentru interesantul schimb de opinii.

  • O data în plus ati dovedit ca aveti talentul sa spuneti lucruri dure într-un mod foarte delicat. 🙂 ?

  • Abordari si idei care dau serios de gandit. Va multumesc.

  • generatia care nu-si gaseste locul in lumea de azi se prea poate sa fie cea pe masura potrivita lumii de maine.

    timpul nu trece la fel pentru toti, iar asta pentru ca nu toti privim spatiul cu aceeasi intensitate.

    temelia Mintii e timpul,
    pe cand temelia Inimii e spatiul.

    daia Mintea va tinde sa cucereasca ‘tot timpul’
    iar inima se va darui plenar ‘tot spatiului’

    si daia Mintea te indruma catre Nemurire,
    iar Inima catre Vesnicie.

    stiintele naturii opereaza cu timpul si spatiul,
    insa Natura e o poveste a Mintii si Inimii

    creca nu timpul trebuie cumparat, ci sa ne daruim plenar spatiului.

    nu timpul se cade a fi daruit, ci spatiului ni se cere sa ne daruim.

    iti multumesc pentru articol. din cate vad…a fost important pentru mine.
    🙂

  • Minunat articol. Multumesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *