Generația epidermă

„După orice război, după orice revoluție, așa cum se întâmplă după o perioadă de lipsuri sau după o epidemie, se știe că moravurile decad. La tineri, coruperea moravurilor nu este atât un fapt moral, cât unul fiziologic, și se termină foarte ușor în anormalitate. Aspectul cel mai des întâlnit este homosexualitatea, în forma sa cea mai obișnuită, răspândită printre tineri «d’un hédonisme de l’esprit», transcria aici cuvintele unui autor catolic care a analizat problema cu o delicată pudoare «d’un dandysme à l’usage d’anarchistes intellectuels, d’un méthode pour se préter aux enrichissements de la vie et pour jouir de soi-même».(…)

În acest război teribil și ciudat, totul a fost folosit, până și pederastia, în lupta pentru victorie, și de aceea ea merită respectată de orice iubitor al libertății. Unii moraliști poate că nu vor fi de acord cu această părere, însă nimeni nu poate pretinde că toți eroii săi au un comportament riguros și bine precizat. Nu există un sex obligatoriu al eroilor libertății.”[1]

Sigur, păstrând proporțiile, nu la fel s-au întâmplat lucrurile și la noi, după ruperea zăgazurilor comuniste? Ehe, și cu ce voluptate s-au mai degradat moravurile și năravurile… Așa a apărut Generația epidermă, din revolta teribilă de a nega totul și de a arunca în aer podurile ce o legau de un trecut reprobabil. Și primele forme de protest au fost… epidermice, pielea mâzgălită în fel și chip fiind principalul instrument de luptă al tinerilor porniți să schimbe rânduielile vetuste. Ceva, ceva existase și înainte, însă tatuajul nu trecuse dincolo de marginea mahalalei proletare ori de zidurile pușcăriei. Căci o inimă cu marginile nesigure, un nume de iubită sau un zar, cu un punct ori cu cinci, zăreai cu compasiune pe brațele vreunui electrician, strungar, lăcătuș mecanic sau a unui proaspăt ieșit din temniță. O toană a lumpencrației strivită de preceptele eticii socialiste, perorate agasant-programatic de propagandiștii purpurii. După anii 2000 a apărut clasa celor care, dintr-un snobism agresiv, și-au pirogravat pe epidermă macrameuri ciudate, chipuri anonime sau celebre, cimilituri grave ori de-o stupiditate înduioșătoare, toate în culori stridente. Date de stare civilă, lozinci de doi bani, versete biblice, fălci înfricoșătoare de feline sau blajine de ursuleți s-au îngrămădit pe pielea adolescenților cu suflete pustii și cu creiere subdezvoltate. Nu ai tatuaj, n-ai niciun chichirez, ești o fosilă retrogradă! își proclamă ei cu tâmpă infatuare pretinsa superioritate. Opera lor, jalnică și agramată adesea, se află la vedere, murdărindu-ne privirea nouă, ăstora incapabili să pricepem zborul înalt al modei. Deși totul e trecător, Generația epidermă pare să nu fi înțeles adevărul ăsta cutremurător și se împopoțonează, în lipsa unor îndeletniciri spirituale, cu un balast epidermic care le va prisosi și-i va rușina mai târziu. Fiindcă reperele de la 20 de ani își vor pierde sclipirea la 30, la 40 ori la 70 de ani… Cu corpul automutilat vor trece de la o etate la alta, purtând cu ei cicatricele propriei agonii, un spectacol de-o tristețe trivială.

Dezarmantă involuția asta a speciei umane… Ne-au trebuit mii de ani ca să depășim stadiul de brute bărboase și tatuate, pentru ca azi să ne întoarcem frenetic și halucinant în grota originară! Nostalgia Comunei primitive e mai puternică decât orice civilizație și dacă nu mă credeți, priviți cu atenție cohortele copiilor și nepoților noștri defilând tembel cu pielea colorată fistichiu, cu părul caciorit și tuns caraghios și cu obrajii îmburuienați în felurite stadii… Arată-mi ce piele ai ca să-ți spun cine ești!

Spectacolul oferit de spectatorii îngrămădiți la Untold și Neversea e forma grețoasă a purtătorilor de mesaje epidermice, de-ar fi singurii, dar nu sunt… Sportivii, cu precădere fotbaliștii, artiștii, slujbașii corporatiști, interlopii și maneliștii le țin isonul, ca și personajele din latrina reclamelor publicitare. Cumplită înfrângere a omului renascentist prin zgomotoasa și puerila Generație a epidermei, reprezentată de „bombardieri” musculoși (ziși și urangutanii de steroizi) și „petardele” botoxate (adică nimfele de silicon). Ca un tablou viu, ca „un zid de carne, pe care se puteau vedea toate întâmplările trupului omenesc, de la inocența roz a copilăriei la melancolia verde și galbenă a vârstei descendente. Mi se părea că zidul acela de carne îmbătrânea încetul cu încetul, că pe el se înmulțeau petele albe, verzi, gălbui, specifice trupului uman obosit, îmbătrânit, acoperit de riduri, pregătit pentru ultima și uimitoarea sa aventură, aceea a descompunerii.”[2] Prins în mijlocul puhoiului epidermic, îmi este teamă să nu se înfăptuiască dorința legendarului Pelé, transmisă printr-un mesaj adresat fotbalistei braziliene Marta, cu ocazia golurilor înscrise de vedeta carioca în fustă la recentele Jocuri Olimpice de la Tokyo: „Complimente, ești mai mult decât o fotbalistă. Ajuți cu picioarele tale la crearea unei lumi mai bune!”[3] Pfu, o lume făcută cu picioarele, nu mai contează sexul aparținătorilor, acesta este viitorul apropiat… Cruntă perspectivă.

[1] Curzio Malaparte, Pielea

[2] Curzio Malaparte, Pielea

[3] Gazeta Sporturilor