Generosului domn Balzac, ilustrului necunoscut Stendhal

Emisiunea de joi a domnului Marius Tucă, în care l-a avut invitat pe domnul Ion Cristoiu, mi-a adus aminte de un volum de scrisori ale lui Stendhal, câteva trimise unor personalități ale vremii, cele mai multe surorii sale Pauline. Stendhal nu a avut parte de un succes răsunător în timpul vieții, având ghinionul de a fi fost un realist și fin cunoscător de suflete în epoca romantismului întârziat. Așa după cum a amintit și domnul Cristoiu, vorbind despre volumul lui, “Despre dragoste”, care de fapt este axul în jurul căruia gravitează întreaga sa operă, contemporanii l-au privit cu reticență. Stilul său complicat, pe alocuri misterios, călătorind sugestia către afirmație, nu se alinia ipocriziilor de salon ale vremii.

În 1839 scrie “Mănăstirea din Parma”. Pusese deja pe hârtie “Despre dragoste” (1822) și “Roșu și negru” (1830). Cititorii se lăsau așteptați. Disperat, îi trimite romanul “Mănăstirea din Parma” lui Balzac, aproape cerșindu-i ajutorul. Ghinionul nu-l părăsește, la prima încercare portarul refuză să livreze pachetul. Balzac îi scrie o recenzie, și cu bune și cu rele, el având să rămână un admirator al eforturilor literare ale lui Stendhal. Am tradus câteva fragmente din scrisoarea de mulțumire trimisă de Stendhal după publicarea recenziei:

Civitavecchia (n. unde Stendhal a fost consul al Franței pentru o vreme), 16 octombrie 1840

                                          Lui Honoré de Balzac

“Am fost plăcut surprins, domnule, de articolul pe care, atât de generos, l-ați dedicat “Mănăstirii” (n. din Parma). Vă mulțumesc mai mult pentru sfat decât pentru laude. V-ați făcut cu adevărat milă de un orfan al nimănui. Nu mă așteptam să fiu citit înainte de 1880. Pentru a fi cineva în ziua de azi ar fi trebuit probabil să câștig mâna domnișoarei Bertin (care a pus vorbele domnului Victor Hugo pe note).

Am primit ieri recenzia și azi, dis de dimineață, am hăcuit primele 54 de pagini din primul capitol al “Mănăstirii”, reducându-le la 4 sau 5. Am scris cu o imensă plăcere acele 54 de pagini, descriind lucruri care îmi sunt nespus de dragi, fără să mă gândesc, fie și pentru o clipă, la ce înseamnă arta de a scrie un roman.

În tinerețea mea am schițat o mulțime de planuri de roman, deși a face planuri e ceva ce mă lasă rece.

După ce pun pe hârtie 20-30 de pagini simt nevoia de a pune distanță între mine și ceea ce am scris – făcând dragoste, dacă se ivește ocazia, sau înecându-mă în băutură. Până a doua zi dimineața totul e uitat. Recitirea ultimelor 3-4 pagini ale capitolului pe care l-am terminat trezește în mine continuarea de care am nevoie. Cartea căreia i-ați oferit aripa dumneavoastră protectoare a fost dictată în 60-70 de zile (n. dictată unui secretar). Am fost lovit, cu adevărat, de o avalanșă de idei. […]

Pe scurt, apreciind că mare parte din laude au fost născute dintr-un nobil sentiment de milă pentru eforturile unui necunoscut, mă declar de acord cu dumneavoastră, mai puțin în ceea ce privește stilul. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că nu sunt un încrezut, dar mă ghidez după o singură regulă: stilul unui scriitor nu are voie să fie prea clar sau prea simplu. […]

Mă veți considera probabil un monument de aroganță, domnule, pentru că am îndrăznit să vă vorbesc tocmai dumneavoastră despre stil. Ajuns aici, veți spune că acest ilustru necunoscut, pe care l-ați lăudat peste măsură, ar vrea acum să fie felicitat, peste acel ’peste măsură’ și pentru stil.

Pe de altă parte, oricine ajunge la doctor nu e bine să ascundă detalii, ci trebuie să spună întreg adevărul, așa cum e el. […] Chiar dacă atitudinea mea vă va îngrozi, mă simt obligat să intru în amănunte.

Citesc foarte puțin. Citesc cu plăcere „Memoriile” lui Marshall Gouvion Saint-Cyr. El este Homer-ul meu. Îl citesc la fel de des și pe Ariosto. Există doar două cărți care mi-au dat impresia de ’bine scrise’: „Dialogurile morților” a lui Fénelon (n. volum inspirat de lucrarea cu același a lui Lucian din Samosata 166-167) și Montesquieu. […]

Cum aș putea să vă amuz un pic după plăcerea și surpriza pe care mi le-ați dăruit scriindu-mi o recenzie? Trimițându-vă o scrisoare de mulțumire onestă în loc de una plicticoasă, de pus în vitrină, prin care să-mi exprim admirația pentru Madam de Mortsauf (“Lăcrămioara” sau “Crinul din vale”, n. parte a “Comediei umane”) sau pentru “Moș Goriot”.”

O poveste de drag de literatură, o schimbare de epocă și de mentalitate de la aristocratul Balzac la burghezul Stendhal. Amărăștenii, deși cu Biblia la subraț, nu îndrăzneau încă să arunce privirea înspre creion.

Bibliografie:

Stendhal, (1952), To the happy few; selected letters of Stendhal, London, J. Lehmann, Internet Archive

https://archive.org/details/tohappynew0000unse/page/364/mode/2up