Gîndul de duminică, 11 septembrie 2016

Cu ce mă ocup în aceste zile? Cum cu ce? Cu căutarea unei familii de încredere care să adopte un pisoi!

Cu ce mă ocup în aceste zile?
Cu scrierea unei cărţi?
Cu apărarea tinerei democraţii din bătrîna Românie?
Nici vorbă.

Mă ocup cu căutarea unei familii de încredere care să adopte un pisoi

 

.img_0386_editedimg_0347_editedimg_0333_edited
O familie serioasă, care să întrunească exigenţele soţiei în materie de iubire de animale.
Am uitat s-o spun.
Caut o familie care să adopte un pisoi la îndemnul soţiei.
Tu eşti o vedetă, mi-a zis ea, ai mai multe şanse decît mine, dacă scrii asta pe blog, să găseşti o familie în care pisoiul să fie la fel de fericit ca şi la noi.
– Bine, bine, vor sări cititorii care iubesc mîţele şi cîinii, păi dacă iubiţi animalele, de ce vreţi să daţi pisoiul? De ce nu-l păstraţi?

Răspund imediat şi sincer.
Pentru c-a ajuns la noi în împrejurări tragice şi, deşi l-am întreţinut și-l întreținem, cum nu-l putem lăsa singur cînd plecăm de acasă pentru mai mult timp (stăm la bloc), avem două posibilităţi:

  1. Să-l mai ţinem la noi o vreme şi, după ce mai creşte, să-l dăm în stradă. Ştiind că-l omorîm cu zile, deoarece nu-i pregătit pentru viaţa dusă în stradă.
  2. Să-l dăm unei familii care are condiţii să adopte un pisoi pentru toată viaţa.

Cum a ajuns pisoiul la noi?
Răspunsul trimite la o suită de întîmplări pe care le-am descris într-o bucată de proză, gîndită a intra în volumul Despre cîini şi mîţe.

O tragedie scrisă parcă de un Shakespeare al mîțelor

Ferestrele sufrageriei mele, de la etajul întîi al miniblocului în care locuiesc, dau într-o curte desprinsă parcă din telenovelele de mahala tip Mihail Drumeş. În plin centrul Marelui Oraş, peste drum de mîndre sedii împodobite cu firme de neon, în jurul curţii ca de ţară, stau în cerc alcătuiri între bordeie din 1907 şi improvizaţii din lumea celor fără de adăpost. Chiar sub geamurile mele se înalţă acoperişul de tablă al unui şopron, din care se aud cîntece de cocoş şi cotcodăceli de găină.
Lîngă şopron, jos, la o adîncime de un metru şi ceva, se întinde o limbă de teren.

Am purces la această descriere de o minuţiozitate balzaciană inutilă, de mult apusă într-o literatură obligată să descrie o realitate standard (ce poate fi pitoresc într-un aeroport internaţional?!), pentru a crea din start cadrul în hotarele căruia se va petrece Tragedia pisoiului ajuns la noi, scrisă parcă de un Shakespeare al mîţelor.

Într-o seară, prin fereastra deschisă de soţie, în pofida adevărului că eu mă tem de curent, aud dupăituri pe tabla depozitului.
– Sînt pisoii unei mîţe care a născut nu demult, a răspuns soţia întrebării mele mute.

Mare iubitoare de pisici, soţia e doctor docent în realităţile mîţeşti din jurul blocului. Hrăneşte zilnic un ciopor de mîţe maidaneze, cu care se străduieşte inutil să mă pună în contact.
Nu reuşeşte, deoarece – zice ea – sînt un analfabet în materie de mîţe.

La politică te pricepi – acceptă ea binevoitoare, dar la mîțe, nu. În materie de mîţe, soţia are un tovarăş de luptă în persoana celui care deţine un butic în zonă. Cîndva, acesta a fost un duşman feroce al pisicilor slobode din cartier, un fel de Javert al mîţelor. Nu ştiu cum şi cînd a avut loc convertirea sa din duşman în iubitor de mîţe, nu prea diferită de convertirea lui Paul pe drumul Damascului. Sigur e că buticarul o întrece pe soţia mea în materie de devotament faţă de pisicile slobode. A adoptat una, şi cînd aceasta a fost lovită de o maşină pe stradă, a cheltuit mulţi bani ca s-o refacă, Zilnic, dimineaţa, înaintea deschiderii, mîţele din zonă se strîng în faţa buticului şi se aşează în coadă în chip cinematografic aşteptînd mîncarea.

Soţia duce de mai mult timp o vie activitate pentru a face din mine – un nepăsător faţă de animale, prin educaţia de la ţară, un iubitor de la oraş al acestora din urmă.

Sub acest semn, în seara respectivă, m-a luat de mînă, m-a pus să urc treptele unei scăriţe de lemn şi mi-a arătat, pe post de ghid, pisoii hîrjonindu-se.
– Ce i-a apucat? Deşi sînt fraţi, se încaieră! am observat eu în tradiţionala ipostază a martorului dintr-o altă lume. Ceva în genul unui extraterestru văzînd doi pămînteni care se sărută pătimaş. Ce i-a apucat? Vor să se muşte?

Doctorală, soţia mi-a explicat că la vîsta asta (o lună), pisoii se încaieră în joacă în cadrul unui program genetic de pregătire pentru războiul care va fi viaţa lor în stradă.
Am conchis ca de obicei:
Niciodată n-o să înţeleg cititorii, mîţele şi electoratul.
N-am zis asta cu voce tare, Doamne fereşte! Soţia ar fi considerat asta o de neiertat jignire a pisoilor.

În seara următoare, soţia a dat buzna în biroul în care, deşi pusesem toate ceasurile (cinci!) să ticăie interbelic, nu reuşeam să seduc inspiraţia, pentru a-mi comunica Tragedia:
Un pisoi a căzut de pe acoperişul de tablă pe terenul viran de lîngă blocul nostru.

Principala formă de exprimare a tragediei în cazul mițelor: mieunatul

În telenovelă, principala formă de exprimare a tragediei rămîne zbieretul.
Cam aşa ceva se întîmpla şi cu Tragedia de sub ferestrele mele.
Pisoiul chiţăia cît îl ţinea gura.
Pe acoperişul șopronului, pisica (maică-sa!) mieuna, vorba aia, ca din gură de şarpe!
Într-un cuvînt, o tragedie sfîşietoare, care nu putea lăsa indiferentă nici inima unui duşman al pisicilor, d-apoi inima mea, dacă nu amic (aşa ceva nu voi reuşi niciodată), măcar politically correct cu pisicile.

În cazul oamenilor, tragediilor le pune capăt intervenţia lui Dumnezeu.
În cazul pisicilor, le pune capăt intervenţia omului.
La capătul unor complicaţii demne de o Odissea din Nicolae Iorga, soţia a recuperat pisoiul şi l-a redat mamei, care, în loc să-l mustre, s-a apucat să-l lingă.

Ca să vezi!
Eu, care sunt de la țară, l-aș fi urecheat nițel.
Seara însă, dandana mare!
Tot mieunat reciproc, tot atmosferă de tragedie shakespeareană!

– Iar a căzut Ăla (Pisoiul, adică) de pe şopron?
– Nu, nu e ăla. Aici soţia a subliniat ironic bădărănia mea, deoarece pisoiul nu putea fi un Ăla, pisoiul era Domnul Pisoi! E altul. Şi iar au început complicaţiile ţinînd de tărăboiul stîrnit în bloc pentru a avea acces la terenul de jos. Soţia a luat pisoiul, dar nu l-a mai predat pisicii. L-a adus în casă. S-a temut c-o să pice din nou. Şi pînă cînd vom rezolva accesul neîngrădit la curticică, a socotit să-l ţină la noi, pe balcon.

A întreprins această Operaţiune de una singură. Şi nu pentru că eu, mascul egoist, am lăsat-o să se descurce singură, ci pentru că a refuzat ajutorul meu.
– Nu te pricepi la pisoi. Aşa cum te ştiu, o să te răstești la el, aşa cum faci cu politicienii, o să-l sperii şi o să-l traumatizezi.
Totuși, după ce l-a adus în casă, nu s-a putut stăpîni și a simțit nevoia să-mi comunice vestea cea mare.
– Vino să ţi-l arăt! m-a îndemnat soţia.

Am deschis uşa de la balcon.
Nici urmă de pisoi.
S-a ascuns undeva, după nişte căzi de baie.
Aşa fac pisicile la început, cînd ajung, fortaţe de împrejurări istorice, într-un loc nou. Se ascund atît de bine că nu dai de ele nici dacă arunci în aer locul respectiv.

Pisoiul şedea ghemuit, tot numai un arc, într-un colţ al balconului, pitit după căzile de baie.
– Nu pun mîna pe el! mi-a explicat didactic soţia. E rău. M-a zgîriat, a dat să mă muşte. N-a pus mîna pe el.
A luat o pană şi a început să-l mîngîie cu ea pe cap.

Peste nici o zi, umblînd cu el în brațe, mi-a zis că s-a înșelat. Nu e soi rău. Se comporta așa, pentru că era speriat. Acum s-a liniștit. Și umblă după ea ca să aibă cu cine să se bată. Deseori soția se plînge că-i obraznic cu ea. Cu mine n-are asemenea cutezanțe. Vezi, i-am zis soției, cineva trebuie să aibă autoritate în casa asta în fața pisoiului, altfel o să ni se urce în cap.

Am închis pentru cîtva timp capitolul pisoi.
– Ce face pisoiul? am întrebat la o zi după. Distinsul fiind subiect principal de conversaţie în casă, alături de starea vremii şi starea politicii.
Pisoiul?! s-a întrebat retoric soţia, pisoiul îşi face de cap. A dărîmat tot ce a văzut cu ochii de pe balcon.
Într-adevăr, prin fereastra uşii l-am văzut trăgînd abitir de un cablu.

Am înţeles de la soţie că ne-a făcut prin asta un mare serviciu. A scos la lumină un cablu pe care-l credeam dispărut.
M-am întors în birou.
Peste cîteva minute, şi-a făcut apariţia soţia.
Cu pisoiul în braţe!
L-a îndemnul ei, l-am mîngîiat şi eu pe căpuşor.
Nu oricum, ci uitîndu-mă atent la soţie să văd dacă nu greşesc. Fireşte c-am greşit.
Potrivit ei, nu ştiu să fiu mîngîi un pisoi pe cap.
Înţeleg că a mîngîia un pisoi pe cap e o treabă mai dificilă decît să compui Simfonia a 9-a.

Mai ceva ca un Comisar ONU pentru refugiați

De jos, de pe şopron, pe fereastra sufrageriei se aude seara mieunatul unei pisici.
– Trebuie să-l înapoiem mamei! i-am zis soţiei, mai ceva ca un Comisar ONU pentru refugiaţi, văzînd cum pisoiul se strînge în braţele soţiei, ca şi cum ar fi la ţîţa mamei. Deşi mănîncă carne, avînd doar o lună, nu s-a eliberat complet de protecţia pisicii.
– Duc pisoiul! îmi spune într-o seară soţia şi coboră cu el în braţe.

Peste o jumătate de oră, întrerup lucrul în birou şi merg în camera cu televizorul.
– Ai dus pisoiul? întreb.
– L-am dus, dar n-am cui să-l predau.
Nici o pisică nu-l recunoaşte. L-am adus înapoi. Îl mai ţinem un timp pînă cînd se va putea descurca singur în jungla care e strada.

Într-o zi, întors, la prînz, de la Bibliotecă, soţia îmi comunică o veste de Breaking news:
– Să-ţi dau o veste proastă, mă previne ea.
– Să nu-mi spui că ne-au luat ungurii Ardealul!
– Nu ni l-au luat. Dar e mai rău! A dispărut pisoiul!
– Care pisoi? întreb, deoarece pe-al nostru îl lăsasem pe balcon, într-un moment care mărturisea o tot mai mare îndrăzneală.
– Cum care pisoi? Al nostru.
Acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Oricît de abisal ar fi un pisoi, mi-e imposibil să cred c-a dispărut de pe balconul închis. Că doar nu s-a evaporat!

Aflu amănunte.
Ca după un Breaking news!
Mai înainte, prezentatoarea a anunţat tragedia, promiţînd Vom reveni cu amănunte.
Şi acum revine cu amănunte de la faţa locului o fătucă descumpănită, toată numai gîfîială, care ne spune ce şi cum, consumînd toate superlativele limbii române pentru analfabeţi.

Soţia a deschis geamul de la balcon, ca să aerisească. De teamă ca nu cumva pisoiul să se caţere pe geam şi să se arunce de-acolo în gol, dintr-un impuls sinucigaş (e singur pe lume, îl ţinem închis pe balcon ş.a.m.d.), l-a luat şi l-a dus în biroul ei. Birou ei e căptuşit pe margini cu dulapuri de cărţi. Sub fiecare dulap e un spaţiu liber.
– L-am lăsat acolo cîteva clipe. Cînd m-am întors, nu mai era.
S-a ascuns într-un loc în care e practic imposibil de găsit.

Ca să mă aflu în treabă, întreb:
– Sub dulapuri te-ai uitat?
Soţia mi-a aruncat o privire din care se înţelegea c-am întrebat dacă şi-a pus fusta înainte de a ieşi din casă.
– Sigur că m-am uitat. Nici urmă de pisoi.

La orice întîmplare mai neobişnuită din spaţiul public vei întîlni, alături de gură cască, şi pe cei care simt nevoia să dea o mînă de ajutor. De cele mai multe ori, făcînd mai mult rău decît bine.
Aşa şi eu.
Continui cu presupuneri absolut inutile.
Inutile, dar şi supărătoare.
În spusele soţiei despre dispariţia pisoiului se găseşte o importantă doză de admiraţie.
Ceva în genul:
Al Dracului, de ce a fost în stare!

Prin urmare, soţia a tras o concluzie mai grea ca grilajul unei celule după ce victima a intrat înăuntru:
Pisoiul s-a ascuns în aşa fel încît nu poate fi găsit.

Anunţul despre dispariţie – pricep acum, eu punîndu-mi la lucru experienţa a sute de controverse tv în direct – n-a fost ca să-i dau o mînă de ajutor, ci ca să împărtăşesc cu ea admiraţia faţă de ce-a fost în stare pisoiul.

Iar eu, nătărău cum sînt, fără să dibui adevărata intenţie, m-am apucat să-i dau sfaturi. Lăsînd impresia că pisoiul poate fi găsit uşor. Altfel spus, micşorînd dintr-o dată uluitoarele performanţe ale pisoiului în materie de drăcii. E ca şi cum un călugăr mi-ar fi vorbit despre misterul Focului sfînt de pe muntele Sinai. Şi eu, în replică, mi-aş fi dat cu părerea c-a fost un incendiu din cauza vegetaţiei uscate.

Sub stăpînirea admiraţiei, soţia îmi explică faptul că pisoiul nu poate fi găsit. Putea să se ascundă oriunde. Sau, mai precis, oriunde îi încape capul. Nu ne rămîne decît să aşteptăm. O să iasă el pînă la urmă.

S-a făcut seară.
Pisoiul tot nu şi-a făcut apariţia.
– A apărut? întreb eu, tot aşa, din străduinţa de a fi cît de cît la înălţimea standardelor de comportament faţă de pisoi impuse în familie de soţia mea.
– Nu, n-a apărut, mi-a răspuns soţia, mai departe fără nici o umbră de îngrijorare.

O umbră de admiraţie nu mi-a fost greu să citesc. În privinţa ascunderii fără cusur, pisoiul se dovedea imbatabil.
Au mai trecut cîteva ore.
Pisoiul tot nu apăruse.
Pe soţie a încercat-o îngrijorarea.
– S-aducem pisica mamă şi s-o tragem de coadă, ca să miaune, am dat să zic eu, dar am realizat de îndată că mă avîntam într-o gafă îngrozitoare, de neiertat. Ceva în genul:
Să rezolvăm problema rromilor, dîndu-le foc!

Nici aspiratorul n-a fost de folos

Peste nici cinci minute, am văzut-o scotocind după aspirator.
– Ce faci? Ai de gînd să începi curăţenia? m-am interesat eu, deja neliniştit la gîndul unei astfel de iniţiative. Din motive care-mi scapă, am rămas din copilărie cu o duşmănie feroce faţă de momentele în care cineva se apucă de dereticat prin casă. Ferestre larg deschise, mobile date de o parte, cărţi luate de pe podele, aspirator bîzîind.
– Nu, m-a liniştit soţia, fără să ştie asta, încerc să rezolv problema pisoiului. Dacă vîr aspiratorul în priză, zbîrnîitul îl va face să iasă din ascunzătoare. Pentru pisici, zgomotul aspiratorului e ca şuieratul bormaşinii de dentist pentru noi, oamenii. Le zgîrîie nervii.
Şuieratul aspiratorului mi-a zgîriat mie nervii. Nu însă şi pisoiului, socotesc, odată ce n-a ieşit din ascunzătoare.

A doua zi, înainte de a pleca la Bibliotecă, soţia mi s-a prezentat cu pisoiul în braţe.
– A ieşit singur, a răspuns ea întrebării mute.

Şi uite aşa s-a încheiat un nou capitol din Odiseea pisicească.
Pentru mine a fost o nouă confirmare a adevărului că nu voi reuşi niciodată să pătrund în abisurile psihologice pisiceşti.

Am însă o mîngîiere:
Sînt convins că nici Shakespeare n-ar fi reuşit.

NB. La pisici nu mă pricep.
La scris, cred că da.
Prin acest text publicitar fără semnul P sper c-am reuşit să conving o familie de încredere să adopte pisoiul.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

18 comentarii pentru articolul „Gîndul de duminică, 11 septembrie 2016”

  • 😀 ma mai gandesc!

  • Gata, am “deliberat”. Domnule Cristoiu! Nu te las sa dai pisica aia! Si cine se ofera sa o adopte, va avea de-a face cu mine! acum, Noapte buna!!!! – am editat

    • N-am inteles, daca tu nu vrei sa dai pisica, nici macar sa-i faci o poza, nici dansul nu are voie?!…ce ne mai invrajbesc pisicile-astea! De ce n-o iei tu, ca sa se linga reciproc?! Sa nu-mi spui ca tu ai deja un motan care o linge, ca nu te cred!

    • In fapt, lucrurile sunt mai simple decat credeti. Domnul Cristoiu are o datorie sufleteasca fata de pisica lui – asa merge treaba. Tot ceea ce imi doresc este sa il opresc sa faca aceeasi greseala pe care eu am facut.o mai demult. Nimic altceva. Domnule, eu mi.am dat pisica afara din casa, dupa o cearta monstru! A fost vina ei, dar ce conteaza! Cert este ca, dupa ce ne.am mai calmat amandoua, am vrut sa o invit, sa.si spuna si ea, punctul de vedere. Dar ce credeti?! Deja apartinea altcuiva. In fine, povestea este destul de lunga si nu lipsesc din ea nici macar oribilele acte de razbunare (pe care le-am comis, dar s-au prescris). Important este ca e din nou a mea si ca acum o iubesc mult mai mult decat inainte. De atunci ne.am mai certat decat o singura data. Vreau, doar, sa desprindeti invatatura potrivita de aici – cu totii. Cer mult? Eu cred ca nu! Acum, ca sa trerminam pe un ton pozitiv, va informez ca despre cealalta pisica a mea, nu voi mai declara in public, absolut nimic! Asa am decis! Sa aveti o Duminica placuta!

    • Mari Maria Stai, ca n-am inteles, tu ai 2 pisici?! Faptul ca nu mai vorbesti despre ea, inseamna ca “trermini” pe un ton pozitiv?!! Pt noi e negativ! Sa stii! P.S. Apropo de exprimarea ta, cam agramata, eu AM DECAT un motan! Noi vrem sa-ti vedem pisica! Vorba ta, cerem mult? Noi credem ca nu!

    • Pardon. Ati facut ghiveci?

    • Mari Maria Nu, doar ce-am terminat sucul de rosii! Tu ai facut ghiveci gramatica!

    • Ia gata! Opriti dispozitivul si la scoala! De maine incepeti scoala! Si umblati cu grija ca cine citeste si va vede cu parul alb tinde sa va dea dumneavoastra dreptate. Mai turnati un pahar si corectati.va textul.

  • Super articolul

  • Un “gand” usor, de weekend, frumos povestit, dar cu o mica scapare(apropo de faptul ca va pricepeti la scris!), in propozitia “…o dată ce n-a ieşit din ascunzătoare.”! De fapt, daca citesc bine, ati scris “cred” ca ma pricep la scris, deci aveti o scuza!! Odata, o sa va spun o data(numai!) ca se scrie “odata”, in acest context!
    In alta ordine de idei, sper ca Iohannis sa adopte pisicul, ca si-asa nu are copii! In plus, cu aceasta ocazie, poate se imbunatatesc relatiile dintre el si pisicutul Ponta! Stiti cum e, in parcuri iubitorii de animale leaga cele mai trainice prietenii! Poate se-ntampla acelasi lucru si-n politica! Mai stii?

  • P.S. Ce-ar fi daca va dori Kovesi sa adopte pisica?! Hai, ca la asta nu v-ati gandit! Oricum, mi-ar placea sa va vad prin parcuri cu pisicile, poate mai “socializati”, cu aceasta ocazie! Dar sa nu uitati sa fiti dotati cu maturica, faras si punga!

    • Cititi Pledoaria mea!

    • Mari Maria daca omul nu o mai vrea, o vreau eu. De ati dat pisica afara din casa dupa o cearta? Nu sunteti demna de a avea o pisica daca o dati afara din casa! O data ce ati primit o in casa inseamna ca e si casa ei si nu aveti voie sa o tratati ca si cum ati fi o stapana a casei. Poate si dvs faceti lucruri care pisicii nu ii convin si cu toate astea ea nu va da afara din casa!

    • Da. Numai ca, pisica mea nu are acte pe locuinta – alta poveste. Observ ca dumneavoastra sunteti mai demn decat mine sa aveti un animal, din moment ce vreti sa ii luati unui om bucuria de a sta langa al sau. Nici macar nu l.ati intrebat daca e absolut sigur ca vrea sa o dea. Poate s.a razgandit peste noapte>

    • Mari Maria sunteti egoista da spuneti ca pisica nu are act pe casa dar dvs aveti!

  • @ 9/11 – o minciuna cat un secol ?!

  • Va ocupati cu lucruri marunte,cand baba PS-dista din Pitiritea zice ca prin Tratatul de Pace,de la Cuca Macai,Ardealul va fi cedat Ungurilor !!!

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cătălin Ivan: „Aceste alegeri nu sunt alegeri libere”

Interviu cu Cătălin Ivan, candidat Partidul Alternativa Pentru Demnitate Națională, în cadrul emisiunii „Gândurile lui Cristoiu”, 17 octombrie 2019, transmisă pe Mediafax și Gandul.info

Transcrierea interviului o puteți urmări la rubrica Interviuri

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi