Gîndul de duminică, 3 septembrie 2017

Nu mai sînt un oarecare. Sînt un biciclist!

Pentru a face și eu o schimbare în viață – vorba lui Sue Ellen din serialul Dallas – aflat la Găgești, m-am decis să-mi reiau plimbările cu bicicleta.
Am învățat să merg pe bicicletă pe vremea cînd eram  licean. Am fost într-o vacanță în Valea Jiului, la unchiul meu, electrician la Lonea, trimis de ai mei pentru a mai mînca și de la alții în vacanță, și acolo, într-o colonie muncitorească am căzut suficient de mult pînă am învățat, odată cu mersul pe bicicletă, că în viață, pentru a sta în șa, trebuie să știi să cazi în așa fel încît să nu-ți rupi gîtul. În cazul politicienilor, asta înseamnă ca prăbușirii să nu-i urmeze pușcăria, ca în cazul lui Adrian Năstase, pentru că așa ceva face practic imposibilă suirea din nou în șa și mersul mai departe fluierînd.

N-am mai mers pe bicicletă de vreo două decenii, din anii cînd descoperisem în sport un domeniu al țintelor care trebuiau atinse.
Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită toată viața.
Ei bine, făcînd rost de o bicicletă adusă din Belgia de vecinul de peste drum – a lucrat atît de mult în străinătate, încît e doctor în Dreptul muncii din multe state occidentale – am luat-o în jos, pe pripor, spre șoseaua Focșani-Tîrgu Secuiesc. Pînă la șosea, mai ales pe drumul plin de piatră (cînd plouă tare,  drumul care leagă Găgești Deal de Vrancea luminată se umple de bolovani și pietriș), am căzut de trei ori. Nu mi-am spart capul, spre disperarea Breaking news-urilor de la televiziunile de știri.

Înainte de a continua, e musai să precizez că nu doar nevoia de a face o schimbare în viață m-a împins la suirea pe bicicletă. Și-au spus cuvîntul în decizia mea și următoarele motive:

1. Din experiența anterioară, știam că mersul pe bicicletă e sportul care asigură, pe lîngă consumul de calorii, și consumul de priveliști. Te uiți la cele pe lîngă treci și nici nu-ți dai seama cînd ai cheltuit caloriile pe care le vei pune la loc, desigur, după ce-ai mîncat doar o bucată de brînză.
2. Din cele citite de mine pînă acum am înțeles că bicicliștii sînt la putere în București. Eu, de exemplu, am pasiunea cititului. Sînt convins că și alți compatrioți împărtășesc această pasiune. Ați auzit cumva de vreo decizie a Gabrielei Firea de a ne da nouă, celor care citim, vreo carte pe de a moaca? Firește că nu. Ați auzit, în schimb, că distinsa a dat 30.000 de biciclete amatorilor de mers cu bicicleta. De unde am tras concluzia că trebuie să mă las de citit și să mă apuc de mers cu bicicleta. O dată suit în șa, parvin automat în Înalta Societate a Bicicliștilor. Ați auzit de vreun ONG, de vreo Fundație care să apere drepturile celor care citesc? Firește că nu. ONG-uri și Fundații care apără drepturile celor care merg cu bicicleta sînt cu duiumul în România. În ultimul timp au avut loc demonstrații de protest ale TeFeLiștilor în Piața Victoriei. Mulți au venit cu bicicleta. Ați văzut vreunul venit cu cartea? Firește că nu. Dacă vii cu bicicleta, protestul capătă imediat note periculoase pentru Guvern. Înseamnă – zic guvernanții – că împotriva noastră s-au ridicat și bicicliștii. Și imediat dau satisfacție celor din Piața Victoriei.

Am încercat să găsesc o explicație celor trei căderi cu bicicleta. Dintre toate am optat pentru cea care izvora din analiza momentului căderii. Contrar a ce-ar putea crede unii cititori despre drumul Găgești Deal – Șosea, altfel spus, despre drumul celor din Găgești Deal spre Lumina Șoselei, el e mult circulat. Cele mai multe mașini aparțin măicuțelor de la Schitul Duminica Mironosițelor din marginea Pădurii. În timp ce eu coboram din deal în vale, întrebîndu-mă cînd îmi va sări roata din față într-un bolovan, au trecut pe lîngă mine venind sau ducîndu-se, multe mașini la volanul cărora o măicuță vorbea la telefonul mobil. Nu se ruga, cum am putea crede noi, profanii, ci vorbea la mobil. Sînt sigur că respectivele au toate conturi pe Facebook. Slavă Domnului că de fiecare dată, încercînd să mă strecor cu bicicleta la marginea drumului, ca să le las loc să treacă, am căzut după ce ele s-au depărtat! Dacă m-ar fi văzut sînt sigur că ar fi oprit, nu pentru a-l ruga pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic, ci pentru a mă fotografia cu telefonul mobil și a mă pune pe Facebook. Seara, făcînd bilanțul catastrofal al zilei, am ajuns la concluzia că bicicleta e de vină. Nu era nouă! Nu știu cum am făcut eu legătura între căderile mele și vechimea bicicletei. Sigur e că a doua zi dimineața, m-am suit în mașină și am pornit-o spre Focșani, decis să nu mă întorc fără o bicicletă nouă. Vecinul din Belgia, venit acasă și decis să nu mai plece (mi-a explicat că în Belgia, toți românii proprietari de firme i-au dat țeapă), deoarece i-a ajuns de cît a stat și cîte a făcut în străinătate – de la șoferie la Roma pînă la cules de portocale în Sicilia –, m-a însoțit pînă la Focșani, deoarece știa el un magazin care vindea biciclete. Magazinul se numește Super Bike,  iar proprietar și vînzător e Viorel Cucu.

De regulă nu-mi povestesc pe cristoiublog.ro faptele de viață personală decît cînd acestea sînt interesante din punct de vedere gazetăresc. Sînt un mare amator de device-uri. Puține au fost magazinele în care am intrat în ultimii ani în care să fi găsit un vînzător cunoscător al lumii device-urilor și pe deasupra pasionat de acest domeniu într-o măsură suficient de mare încît să pot sta de vorbă cu el despre noutățile întruchipate de un dispozitiv. Cu cîțiva ani ani în urmă, însoțindu-mi soția într-un magazin de pantofi de la Frankfurt, am rămas uluit de priceperea vînzătoarei în materie de pantofi. Putea să-și dea doctoratul (neplagiat) cu tema A te încălța – o artă. De la soție am înțeles că acest fel de vînzătoare (distinsa era în vecinătatea pensiei) se întîlnesc tot mai rar în Occident.

Vreau o bicicletă! am zis, intrînd în magazin cu dramatismul cu care Richard al III-le strigă pe scenă că vrea un cal.
Viorel Cucu, cu care m-am pozat în vederea Facebookului său și a blogului meu, m-a avertizat că nu există biciclete în general, ci biciclete pentru persoane.
Una e bicicleta pentru cei care vor să meargă la serviciu cu ea și alta bicicleta pentru cei care vor să fie văzuți pe bicicletă. Una e bicicleta de București, alta de Focșani și alta de Găgești – Deal. Una e bicicleta de june și alta e bicicleta de pensionar, ca în cazul meu.

Așa am aflat eu că picasem de pe bicicletă, pentru că la vîrsta asta e mai greu să mă descurc cu ghidonul, că e bună pentru mine o bicicletă mai ușoară, că musai trebuie să aibă schimbător de viteze, ca să pot urca la deal cu ea. Și uite așa, nu numai că am cumpărat o bicicletă, dar am și învățat acum, la bătrînețe, despre bicicletă lucruri despre care aș fi murit și n-aș fi știut. Scriu despre Viorel Cucu, pentru că și el face parte din categoria vînzătoarei de pantofi de la Frankfurt, lucrători în comerțul capitalist pentru care nu există cumpărători în general, ci individualități care cumpără. Văzînd cîte știe Viorel Cucu despre bicicletele pe care le vindea, mi-am amintit de fătucele de la chioșcurile cu cărți de la un celebru Mall bucureștean. Nici una dintre ele, niciodată cînd m-am interesat de o carte, nu mi-a lăsat impresia că vinde cărți și nu pătlăgele vinete.

Întors acasă am făcut prima cursă cu bicicleta pe șoseaua Focșani- Tîrgu Secuiesc. Cu această primă cursă am intrat pe deplin în lumea bicicliștilor. De ce spun asta? Nimic nu mă enervează ca șofer decît bicicliștii. În timp ce mergeam pe bicicletă, mi-am dat seama că nimic nu mă enervează mai tare ca șoferii. Ori de cîte ori citeam sau auzeam de plîngeri ale bicicliștilor că n-au poteci ale lor speciale, că șoferi îi claxonează, că autoritățile nu fac nimic pentru a crea piste speciale de bicicletă, îmi ziceam că sînt pretenții aberante. Acum, devenit biciclist, mi-am dat seama ce-ar fi însemnat să fie pe șoseaua care străbate Găgeștiul o pistă de biciclete.

Ai tot timpul sentimentul siguranței.
Ce mai încolo și-ncoace!
Nu mai sînt un oarecare. Sînt un biciclist!